Skip navigation

Category Archives: Carti

Trei

Alex a fost pentru mine o carte surprinzătoare şi aproape traumatizantă. Nu pot spune că mi-a plăcut aşa cum îţi place un peisaj sau orice altă expresie a frumosului, dar m-a impresionat şi asta este in opinia mea lucrul cel mai de apreciat la o carte.

N-am fost pre încântată de stilul în care este scrisă, fraza lungă formată din propoziţii scurte despărţite de virgule pe care o foloseşte autorul. Poate e menită să creeze un ritm mai alert sau este un stil original, dar mie mi-a dat uneori impresia unor înşiruiri de idei aruncate de-a valma fără a fi prea bine închegate.

Dincolo de asta, cartea are ceva special. Nu numai personajul principal complex şi contradictoriu, ci mai ales felul în care reuşeşte să te surprindă în mod repetat.

Mai întâi Alex e prezentată drept o tânără frumoasă, fără noroc la bărbaţi şi un pic cam ciudată în pasiunea ei pentru peruci şi schimbarea identităţii prin purtarea lor. Apoi, după ce flirtează într-un restaurant cu un bărbat, este răpită de pe stradă, închisă într-o cuşcă şi tratată cu o cruzime incredibilă. Ai putea crede că e vorba de tortură fizică; nu chiar.

Şi te trezeşti pe la începutul cărţii cu o schimbare de situaţie care te face să te întrebi ce poate urma de acum înainte.

Aceste schimbări surprinzătoare, ca nişte cotituri bruşte se repetă de câteva ori în cursul acţiunii, lăsându-te practic perplex. Felul acesta în care autorul aduce ceva nou şi absolut imprevizibil m-a făcut de fapt să apreciez cartea.

Apoi mai este Alex, despre care nu pot scrie prea multe fără să dezvălui esenţa cărţii, deşi ea ar merita câteva fraze. Alex m-a impresionat profund şi m-a surprins chiar şi în final, când credeam că nu o mai poate face. Poate a afirma că este o supravieţuitoare este mult spus, dar într-un fel e adevărat.

Una dintre concluziile pe care le tragi la final este că în această carte nimic nu a fost întâmplător. Sunt detalii peste care treci uşor, fără a le lua în seamă prea mult în context, dar care mai târziu se dovedesc a fi esenţiale şi leagă povestea într-un tot coerent.

Alex este o carte şocantă prin dezvăluirea atrocităţilor pe care unele fiinţe umane (care numai fiinţe umane nu mai sunt) le pot comite. După „Minţi Criminale” si „Hannibal” – serialul credeam că nimic nu mă mai poate face să mă cutremur. Dar această carte a reuşit să mă treacă prin emoţii şi dureri cu care n-am putut decât să empatizez. Şi mai ales cartea subliniază atât de dureros indiferenţa cu care îi tratăm pe ceilalţi, pe cei de lângă noi, chiar şi prieteni, când de fapt intervenţia noastră ar putea să le schimbe viaţa în mai bine. Aceasta comoditate, acest egoism sunt parcă la fel de condamnabile ca şi cruzimea de care dau dovadă unii indivizi.

Un alt aspect care mi s-a părut original este felul în care autorul reuşeşte să redea câteva figuri din cadrul poliţiei. Aceste personaje au câte o trăsătură un pic exagerată, dar sunt realist creionate, cu porniri umane imperfecte şi asta le face să fie plăcute. Nu sunt eroii salvatori din poveşti, sunt oameni ca şi noi. Comisarul Verhoeven, cu handicapul lui evident, cu ironia neiertătoare, mi-a devenit simpatic în cele din urmă prin fireasca dorinţă de a răzbuna nişte fapte inumane şi de a pedepsi o atitudine sfidătoare, o lipsă de remuşcare monstruoasă.

Limbajul foarte direct şi pe alocuri vulgar (dar nu chiar în mod gratuit vulgar) m-a surprins si poate m-a iritat puţin, însă asta ţine de mine personal, nu afectează deloc valoarea cărţii.

Parcă aş fi vrut ca în final şi alte personaje să plătească şi să plătească mult mai crunt. Dar povestea lui Alex nu a fost nicidecum despre dreptate, ci despre cruzime şi supravieţuire.

Poate că Alex nu este o carte pentru oamenii mai sensibili, dar cu siguranţă merită citită, chiar şi numai pentru abilitatea autorului de a sparge clişee.

Anunțuri

In primul rand, desi nu cred ca va citi multa lume ce scriu aici, in caz ca exista totusi rataciti trebuie sa incep cu un avertisment: aceasta nu este o recenzie, ci mai degraba o suma de impresii asupra trilogiei si o descarcare ‘nervoasa’ dupa final. Asadar cine nu a citit cartile sa nu citeasca nici articolul, ar fi mare pacat.

De obicei nu citesc ce este ‘la moda’, pentru ca ma indoiesc foarte mult de gustul noilor generatii. Dar la recomandarea cuiva de incredere am facut o exceptie si nu regret absolut deloc. Am avut norocul de a sti foarte putine despre trilogie inainte sa ma apuc de citit. Nu vazusem nici filmul si am stat departe de informatiile de pe internet. Am putut astfel sa savurez fiecare intorsatura neasteptata si fiecare detaliu.

Am citit cum se zice ‘pe nerasuflate’ cele trei volume si mi-au placut neasteptat de mult, cu exceptia finalului. M-am gandit mult incercand sa inteleg de ce ma simt dezamagita de acest final. Nu este dulceag, nu este totalmente fericit si are doza de suferinta care il face ‘realist’. Apoi mi-am dat seama, sau cel putin asa cred.

In ciuda varstei lui Katniss si a publicului tinta care este format din adolescenti, am indragit personajul inca de la inceput. Fata asta este o supravietuitoare, isi retine sentimentele si a ridicat in jurul ei ziduri tari care o fac sa fie calculata si uneori rece. Incercarile vietii au facut-o asa, dar tot i-am apreciat viziunea realista legata de casatorie si de copii in mediul ala. Katniss nu are sperante false.

Iubirea pentru sora ei mai mica mi-a apropiat-o definitiv.  De fapt as putea rezuma extrem de simplist trilogia spunand ca o fata de 16 ani vrea sa-si salveze sora de la moarte si in incercarea ei de a supravietui Jocurilor Foamei declanseaza fara sa vrea o serie de evenimente cu impact asupra intregii lumi cunoscute. Insa tot esueaza in final. Pana aici, in ciuda acestui esec foarte dureros pentru mine, trilogia se incheie neasteptat de bine, realist. Dar sunt detalii care m-au revoltat totusi.

Pentru mine n-a fost vorba de o poveste de iubire. E o carte a supravietuirii, scrisa aparent intr-un stil simplu si accesibil, dar care pune probleme sociale si umane deosebite. Umanitatea care nu invata din intamplarile trecutului, nici din catastrofele naturale, razbunarea care aduce cruzime, puterea care degradeaza omul, revolutia pornita din setea de libertate dar „furata” de cei avizi de putere, contradictiile razboiului si limita greu de sesizat dintre ce e permis si ce nu in razboi, puterea simbolului, puterea de manipulare a televiziunii. Rasturnarile de situatie sunt neasteptate si sunt presarate pana la sfarsitul volumului trei. Din acest punct de vedere, al revoltei si rasturnarii unui regim totalitar, nu am ce sa reprosez autoarei. N-a cazut in greseala de a prezenta o tabara a celor rai si una a celor buni, exista victime de ambele parti si cei care pareau ca fac bine se dovedesc a fi la fel de rai ca cei pe care ii rastoarna. Dar pana si aici planeaza semne de intrebare. Mi s-a parut deosebit de interesant ca cea care i-a permis lui Katniss discutia cu presedintele Snow prin care aceasta a aflat ce a facut presedinta Coin a fost Paylor, cea care a devenit presedinte dupa moartea acesteia. Poate am inceput eu sa vad conspiratii peste tot, dar asta nu mi-a dat prea multa incredere in viitorul Panemului.

Am apreciat tot timpul faptul ca autoarea s-a tinut departe de dulcegarii legate de iubire in ceea ce o priveste pe Katniss. M-a deranjat putin constructia aceasta cu eroina care nu se poate decide intre doi pretendenti. Poate ca da bine la public, dar as fi preferat ca macar Gale sa fi ramas simplu prieten si nu un barbat care vroia sa fie cu Katniss. N-am avut niciodata impresia ca fata l-ar iubi pe vreunul din ei altfel decat ca pe un prieten. Cu toata deprimarea asemanatoare cu a lui Finnick atunci cand Peeta era prizonier in Capitoliu, Katniss nu m-a convins. Putea sa sufere la fel de mult si pentru Gale. Ba chiar cand Peeta avea o stare mintala instabila Katniss s-a gandit de cateva ori ca e mai bine mort, dar n-a vrut sa-i dea satisfactie lui Snow. Nu m-a deranjat ca era asa calculata si rece.

Dar apoi a murit Prim. Si mi s-a parut absolut incorect ca ea sa moara si sa traiasca si Gale si Peeta. Au fost momente cand m-au enervat amandoi si vreo cateva ocazii cand am vrut sa-l impuste cineva pe Peeta. Am urat cruzimea dictata de razbunare a lui Gale, dar parca un pic mai mult starea de piftie ambulanta a lui Peeta. Ei traiesc, iar fetita aia cu har de medic si intelepciune care ii depasea varsta a murit. In fine, asa e si viata, nedreapta. Atunci de ce m-am simtit totusi dezamagita si un pic tradata cand am citit acea scurta relatare a vietii lui Katniss alaturi de Peeta, cu copii cu tot? N-a fost nimic siropos. M-am chinuit sa imi inteleg reactia, pana cand am realizat ca autoarea a fost realista si eu idealista. Soc absolut. Katniss a ales, asa cum a anticipat Gale, pe cel care o ajuta sa supravietuiasca. Furia lui Gale si parerea lui asupra razboiului si a lumii nu o puteau ajuta sa faca fata cosmarurilor si dezechilibrului de dupa toate incercarile. Dar Peeta da. Asta a facut el de la inceput si pana la sfarsit, a fost cel care a ajutat-o sa supravietuiasca. Painea care a salvat-o de la moarte, atragerea sponsorilor in arena, tinutul in brate noaptea care ii alunga cosmarurile si in cele din urma viata impreuna. Katniss il iubea ca pe un prieten. Nu mi-a lasat impresia ca l-ar iubi ca pe un …iubit. S-au sarutat de zeci de ori si a simtit si ea „ceva” de vreo doua ori. Asa ca au ajuns sa fie impreuna si fizic. Peeta a vrut copii, i-a facut in cele din urma si copii. Si indignarea mea de aici vine. „Casatoria” asta este una de supravietuire, nu de iubire. E ciudat, chiar azi vorbeam cu mama despre asta, inainte sa termin cartea si am fost indignata. Ea sustinea ca te-ai putea casatori cu un om de treaba pentru ca asta inseamna casatoria, intrajutorare. Nu! Daca vreau intrajutorare pot avea prieteni. Daca ma inteleg bine cu un barbat nu inseamna ca trebuie sa ma casatoresc cu el. O relatie care implica si aspecte fizice, erotice si sexuale trebuie sa existe din doua motive posibile: atractie sexuala reciproca sau iubire profunda reciproca ce se manifesta si fizic ca o prelungire a dorintei de intimitate si contopire completa cu celalalt. Cu alte cuvinte impuls fizic ce tine de partea noastra trupeasca sau apropiere sufleteasca combinata cu impuls fizic. Ce vreau sa spun? Daca Peeta era pentru supravietuire, de ce era nevoie sa ajunga iubiti si sa mai aiba si copii? Atractia fizica era „am simtit ceva in doua cazuri cand ne-am sarutat din o mie”? Mi se pare o prostie. Ori il iubea asa mult incat il alegea ca partener de viata, ori era un prieten bun la supravietuire si atat! Alta varianta ma dezgusta putin.

As fi preferat sa ramana Katniss singura decat asa. Sau sa moara atat Peeta cat si Gale. Sau sa moara ea.

Inteleg ca toti supravietuitorii Jocurilor Foamei sunt niste epave. Dar il prefer pe Haymitch care se ineaca in alcool decat pe Katniss care se complace intr-o chestie calduta si fara sens. Pentru ca acest final e impotriva firii mele idealiste in care daca nu e pasiune nu e nimic, daca nu e sentiment intens nu e nimic, daca nu e pentru totdeauna nu e nimic.

Pana la urma Susan Collins este geniul care a creat un cadru complex, plauzibil, uman, realist, iar eu sunt idealista care vrea totul sau nimic si arunca cu toate cand primeste o cale de mijloc calduta.