Skip navigation

Category Archives: ficitune

Nota: Numele personajelor principale sunt alese pe criteriul semnificatiei lor, nu din motive legate de sonoritate sau prefrinta proprie.

_____________________

            Dimineaţa de august era neaşteptat de răcoroasă, dar plăcută pentru o plimbare în parc. Plouase mult în ultimele zile, aleile se zvântaseră însă. Iarba şi copacii erau de un verde sănătos şi reconfortant. Mâna lui Victor era caldă. De fapt el era sursa ei de căldură. În mai multe sensuri decât cel fizic de acum. Gândul o făcu să zâmbească uşor, fără să-şi dea seama măcar, încântată, uimită de cât de fericită putea să fie lângă el. Aproape în mod inconştient îi strânse mâna mai cu putere, parcă pentru a-şi arăta recunoştinţa ori pentru a se asigura că totul este real.

            – S-a întâmplat ceva? Ai tăcut aşa, dintr-odată, spuse el întorcându-se spre ea fără a se opri din mers, cu o expresie de uşoară îngrijorare pe chip.

            – Mă gândeam doar…

            Îl privi şi zâmbi numai, fără să poată găsi cuvintele potrivite pentru a exprima gândurile care îi treceau prin minte şi sentimentele care îi încălzeau pieptul, spirale de emoţii care se învârteau, crescând, extinzându-se şi cuprinzând-o toată. Încetase de la un timp să se mai întrebe ce era asta, cum era posibil pentru ea să se simtă aşa, dacă era ceva obişnuit sau i se întâmpla doar ei, dacă visează sau e real. Nu se mai întreba, acceptase pur şi simplu noua stare pe care o avea în preajma lui şi de câte ori se gândea la el. O numea fericire uimită sau uimire fericită. Uneori îşi spunea că e ca un copil naiv şi prostuţ care ignoră partea grea şi serioasă a vieţii şi se bucură complet doar de lumea lui. Dar nu vedea ce poate fi rău în asta. Era ceva prea plăcut ca să-i strice frumuseţea aproape perfectă cu gândurile pesimiste. Ele se strecurau însă adeseori în mintea ei, mai ales când alte planuri ale vieţii o acaparau. Dar nu acum, când era cu el nu aveau puterea să o tulbure.

            – Nu-mi vei spune la ce te gândeai? întrebă Victor pe un ton amuzat, văzând că ea lăsase propoziţia suspendată.

            – La tine.

Chipul lui se lumină de o bucurie aproape copilărească.

Ei, dacă erau naivi şi prostuţi, măcar erau amândoi aşa.

            – Sper că erau gânduri plăcute.

Cecilia râse:

            – Speri? Credeam că se vede pe faţa mea.

            – Ai dreptate, se vede.

            – Parcă povesteai ceva, înainte să mă apuce pe mine introspecţia, spuse ea, căutând în memorie subiectul lăsat deschis, dar adunându-se cu greu.

            – Da, spuneam că sâmbătă au venit pe la mine câţiva prieteni, foşti colegi de facultate…

            – A, da. Te-am întrebat dacă erau şi colege şi dacă v-aţi distrat, dar ai evitat să răspunzi.

            – N-am evitat, se apără Victor. Am răspuns că am ascultat muzică, am băut bere şi am jucat table.

            – Şi câte colege erau?

            – Haide, eşti culmea!

            – Doar glumesc. Ar trebui să-ţi dai seama deja când glumesc şi când sunt cu adevărat geloasă.

Cecilia râse, complet relaxată. Uneori îi plăcea doar să-l necăjească.

            – De fapt mi-ar plăcea să vii şi tu o dată, să jucăm table împreună. Şi jocuri cu cărţi. E distractiv.

            – Nu ştiu să joc table, admise ea cu voce scăzută şi veselia îi dispăru brusc. Se simţea jenată să recunoască astfel de lucruri.

            – Serios? Chiar nu ştii? făcu el surprins, accentuându-i fără să ştie sentimentul acela de înstrăinare, de nepotrivire. In astfel de momente se simţea singură, izolată de „lumea normală”. Ratase atâtea lucruri pe care ceilalţi le ştiau şi făceau de obicei. Dacă el găsea asta ciudat, dacă o găsea pe ea ciudată şi nepotrivită, fără un loc în lumea lui?

            – O să te învăţ, zise el dintr-odată, categoric, cu o hotărâre aproape entuziastă.

Parcă îşi dăduse seama de nesiguranţa ei. Mâna lui o strânse mai puternic pe a ei, transmiţând căldură şi siguranţă.

            – O să te învăţ şi kings şi kemps, o să te învăţ atâtea lucruri şi o să ne distrăm împreună.

            – Simt că am ratat atâtea, şopti ea cu regret.

Victor se opri şi se întoarse spre ea, privind-o în ochi cu un amestec de afecţiune şi determinare.

            – Ştiu. Îmi pare rău. Vreau să schimb asta, vreau să te fac fericită.

            – Dar mă faci. Sunt fericită cu tine. Aş vrea să te pot face şi eu fericit.

            – N-am fost niciodată atât de fericit ca acum în viaţa mea.

Ea îi auzi emoţia din glas şi din nou se lăsă în voia fericirii uimite, plutind în lumina şi căldura privirii lui.

 ***

             În cameră pătrundea puţină lumină, filtrată prin draperiile groase care erau încă trase la fereastră deşi era aproape de prânz.

            Profitaseră de faptul că erau amândoi după-amiază la serviciu şi ca de obicei nu ţinuseră prea mult seama de alte responsabilităţi. Cecilia zâmbi uşor şi îşi întinse corpul sub pătură, atât de aproape de căldura corpului de lângă ea, dorindu-şi să poată lenevi mai mult, relaxându-se complet în acel paradis calm şi molatic, departe de lumea din afară. Aproape oftă când îşi dădu seama că trebuia să facă puţină ordine prin apartament înainte să plece. Da, realitatea te ajungea întotdeauna din urmă. Se ridică într-un cot sprijinindu-şi capul în mână pentru câteva clipe şi privi chipul lui Victor, relaxat în pacea somnului. Aţipise, ca de obicei după. Zâmbetul ei se lărgi, mai degrabă plin de afecţiune decât de amuzament. Îşi simţi pieptul umplându-se de căldură odată cu aerul inspirat. Ar fi vrut să îl sărute, dar se temea să nu-l trezească. Se dezlipi cu greu de lângă el, oftând uşor şi se duse în bucătărie unde o aşteptau vasele nespălate. Efectul unei seri iresponsabile. Pe care n-o regreta câtuşi de puţin.

            Mai târziu când Victor se trezi o găsi gata îmbrăcată în hainele de stradă, stând în faţa laptopului. Îi cuprinse umerii cu braţele şi aplecându-se peste spătarul scaunului îi sărută obrazul.

            – Am zis să-mi verific mailul înainte să plec şi ca de obicei m-am întins, explică ea.

            – De ce nu m-ai trezit mai devreme?

            – Ştii că n-am inima să fac asta. Întotdeauna aştept până în ultima clipă. Mai e destul timp să te pregăteşti.

            Concentrată încă asupra ecranului, nu-i observă zâmbetul afectuos. Deodată îl întrebă, pe un ton care se voia relaxat dar trăda o uşoară îngrijorare:

            – Dacă peste cinci ani te vei întâlni cu cineva care te va întreba de mine, îţi vei mai aminti cine sunt?

            Victor se îndepărtase deja câţiva paşi îndreptându-se spre baie, dar se întoarse spre ea, surprins.

            – Cum poţi să fii aşa prostuţă? Bineînţeles că îmi voi aminti de tine! De fapt vei fi acolo, mă vei aştepta acasă.

            Umbra de îndoială din mintea ei se risipi imediat, alungată de cuvintele lui şi de tonul lui categoric. Nu numai ca nu o va uita. El o vroia în viaţa lui peste atâţia ani. Cât de minunat era asta!

            Parcă pentru a-şi întări afirmaţia anterioară, Victor se întoarse lângă ea şi o îmbrăţişă strâns.

            – Te iubesc atât de mult! îi spuse.

            – Şi eu te iubesc, şopti ea cu glasul întretăiat de emoţie, nevenindu-i să creadă cât de fericită o făceau două cuvinte atât de simple.

 ***

             Aveau atât de rar ocazia să ia cina împreună încât starea de bună dispoziţie e Ceciliei nu se schimbase în cursul mesei nici atunci când Victor începuse să povestească ce făcuse în week-end când îşi vizitase părinţii. Uneori astfel de momente o făceau să se gândească la faptul că ei n-o vor accepta niciodată şi asta făcea viitorul cel puţin dificil, chiar dacă Victor o asigura mereu că o doreşte lângă el pentru mulţi ani de atunci înainte. Acum însă alungă repede acest gând, mulţumită că erau împreună la masă şi aveau să petreacă o altă seară împreună.

            Dar după ce terminase de povestit noutăţile de acasă, el devenise neobişnuit de tăcut. Asta o alertase, făcând-o să se teamă de vreo veste proastă, dar mai ales să se îngrijoreze pentru el. Ar fi vrut să-l vadă zâmbind din nou.

            – E ceva ce te preocupă, nu-i aşa? S-a întâmplat ceva? întrebă în cele din urmă, cu un sentiment vag de panică ce îi răzbătea şi în glas.

            – Nu. Da. De fapt depinde cum priveşti lucrurile.

Victor îşi puse farfuria de o parte şi o privi serios, muşcându-şi nervos buzele.

            – Ţi-am spus că m-a chemat directorul general la el, nu?

            – Mhm…, făcu Cecilia, de acum chiar aşteptându-se la o veste proastă şi nederanjându-se să articuleze un „da”.

            – Vor să deschidă un alt magazin de desfacere în străinătate. În Viena. E un pas important şi destul de riscant pentru firmă…vor să mă ocup eu de asta. Să organizez şi să conduc totul acolo.

Ea tăcea, înregistrând cu greu posibilele implicaţii.

            – Adică să mă duc acolo, cel puţin pentru un an, spuse el în sfârşit, serios şi grav.

            Asta însemna că o va părăsi? Asta încerca să-i spună de fapt? Cecilia avea senzaţia că timpul se oprise în loc pentru ea. Se temea că vor începe să-i tremure mâinile, aşa că şi le ascunse în poală, strângând cu putere degetele mâinii stângi cu dreapta, în încercarea de a rămâne conectată la realitate şi a nu se pierde în disperare. Tăcerea părea că se materializase într-un aer sufocant care îi apăsa pieptul. Ştia că e o oportunitate importantă pentru Victor, un pas înainte în carieră. Nu trebuia să rateze asta, nu îşi dorea aşa ceva. Doar că asta însemna că o va părăsi. Numai gândul că acest lucru se va întâmpla o paraliza şi arunca o beznă cumplită peste tot ceea ce îşi imaginase despre viitor.

            El părea că îi aşteaptă reacţia, aşa că îşi adună toată puterea interioară pentru a-i răspunde:

            – Ştiu că e o responsabilitate mare, dar e o promovare. Nu poţi rata ocazia asta, de fapt e minunat că s-a ivit. Te vei duce, nu-i aşa?

            Aproape că se simţea ipocrită, cu acel jumătate de zâmbet pe buze, încurajându-l să plece când de fapt îşi simţea inima zdrobită în mii de bucăţele. Dar chiar se bucura că el are ocazia să facă ceva important în viaţă, să meargă în altă ţară şi să aibă un viitor mai bun, mai mulţi bani.

            – Încă nu am dat un răspuns, dar sigur că nu vreau să ratez şansa asta, zise el şi se relaxă dintr-odată după ce îi auzi părerea. Acum zâmbea, arătând de fapt cât de entuziasmat era de perspectivă.

            – Sigur, spuse Cecilia cu o voce care până şi ei îi sună stinsă. Înţeleg, asta e.

            – Ştiu că va fi mai greu pentru noi, continuă Victor, ne vom vedea foarte rar, dar sunt destule mijloace de comunicare acum. Va trebui să-ţi iei webcam, nu voi putea sta acolo fără să te văd, vreau să ne vedem unul pe celălalt când vorbim.

            Deja începuse să se animeze şi să zâmbească mai larg, făcându-şi planuri pentru viitor. Cecilia îl privea confuză, aproape neînţelegând.

            – Vrei să spui că nu ne vom despărţi? întrebă ea până la urmă, privindu-l nedumerită.

            – Sigur că nu ne vom despărţi! Nu voi renunţa la tine! exclamă Victor categoric. Cum de ai crezut asta? Nu vrei să lupţi pentru noi? Te iubesc, sunt fericit lângă tine. Ne va fi greu, dar vom face cumva şi va fi bine.

            Cuvintele lui categorice rostite după ce fusese aproape convinsă că va renunţa la ea pentru viitorul lui aveau un efect mult mai puternic decât dacă n-ar fi existat teama ei iniţială. Aproape îi dădură lacrimile de fericire. El nu vroia să renunţe la ea.

            Victor îi întinse mâna peste masă şi înţelegându-i gestul ea îşi întinse de asemenea mâna, atingerea lui făcându-i inima să tresalte. Era ca o ieşire dintr-un întuneric plin de spaimă în lumina caldă, vie şi plăcută a primăverii. Asta însemna să simţi că trăieşti.

            – Poţi să aprofundezi germana şi să vii li tu acolo. Îţi găseşti ceva de lucru, ne putem muta acolo dacă ne va plăcea, să putem fi împreună.

            Victor deja îşi construia vise pentru viitor. Pentru viitorul lor. Împreună.

            Cecilia ar fi vrut să-i spună că era puţin probabil să se întâmple aşa, să îl poată urma, că va fi greu sau chiar imposibil. În schimb pesimismul ei obişnuit se dizolvase în fericirea asigurării lui că nu va renunţa la ea şi că îşi doreşte un viitor pentru ei doi. Dacă el visa asta, îşi dorea asta şi era dispus să încerce, cine era ea să îl oprească, cu temeri şi cu nesiguranţa firii ei?

 ***

             Pe măsură ce se apropia timpul ca Victor să plece, relaţia lor devenea din ce în ce mai apropiată şi mai profundă. Se certau câteodată destul de rău din motive pe care mai târziu le găseau stupide, de obicei înţelegerea greşită a unor exprimări şi intenţii sau opiniile diferite în anumite privinţe. Împăcările erau pline de bucurie şi reafirmarea iubirii.

            Dar de fiecare dată când se gândea mai mult la asta, Cecilia începea să se teamă de schimbările pe care viitorul apropiat le putea aduce în viaţa lor. A ţinut aceste gânduri numai pentru ea, însă într-o zi n-a mai rezistat şi le-a exprimat faţă de prietena ei Silvia:

            – Se va duce într-o ţară mai civilizată, într-un mediu mai elevat şi va cunoaşte persoane noi, realizate. Mi-e teamă că se va îndepărta de mine, va intra într-o lume în care eu nu pot accede şi atunci eu voi conta din ce în ce mai puţin. Dar nu-i pot spune toate astea, va crede că nu am încredere în el şi se va supăra.

            Cecilia îşi amintea reacţia lui din trecut când îi spusese despre nesiguranţa ei şi când îl lăsase să-i vadă temerile legate de viitorul lor. Atunci Victor se enervase destul de rău, pentru el îndoielile ei însemnau că nu are încredere în el şi că ea consideră iubirea lui pentru ea superficială. Era destul de greu să-i explice că încrederea ei în el era deplină, ştia că el o iubeşte, dar mai ştia şi faptul că el poate găsi pe cineva mai bun. Neîncrederea ei era legată de propria persoană, nu de iubirea lui pentru ea.

            Silvia i-a dat un răspuns surprinzător, dar care a liniştit-o:

            – Nu îl împovăra cu grijile astea. Lasă-l să se preocupe să găsească o soluţie ca să rămâneţi împreună.

            Dacă Victor căuta într-adevăr căi pentru ca ei să rămână împreună în ciuda tuturor dificultăţilor, atunci temerile ei erau prosteşti şi trebuiau suprimate. S-a simţit vinovată pentru că le avea şi le-a îngropat adânc în memorie. El o iubea, i-o arătase de nenumărate ori şi o asemenea iubire ca a lor nu putea să dispară.

            Când Victor a trebuit să plece în Austria pentru câteva zile pentru a face primele pregătiri, s-au despărţit cu lacrimi în ochi. Cecilia îşi spunea puţin mai târziu că despărţirea aceea semănase pre mult cu o scena de film, dar de fapt nu o deranja felul în care sentimentele îi făceau să se comporte îl iubea atât de mult pentru sensibilitatea lui. În braţele lui se simţea în siguranţă şi un simplu „te iubesc” rostit de el deschidea pentru ea o lume de bucurie aproape ireală. Şi ce dacă părea prea frumos pentru a fi adevărat? Chiar era adevărat, în inima ei simţea asta şi vedea asta ori de câte ori se uita în ochii lui.

            Victor avea să se întoarcă peste două zile. Plănuiseră un week-end la munte peste câteva săptămâni şi ea abia aştepta să poată fi singură cu el departe de lume. Cecilia trecea prin monotonia de zi cu zi privind înainte spre clipa în care îl va revedea.

            În acea vineri s-a întors acasă plină de optimism, aşteptând mesajul prin care el să o anunţe că revenise în ţară şi se vor vedea curând. A văzut mesajul lui când şi-a verificat contul de facebook:

            „M-am gândit mult la asta şi am hotărât să ne despărţim. Nu vreau să-mi risc viitorul pentru tine. Voi rămâne în Viena. Te iubesc. Sper să fii fericită.”

            A citit cuvintele de nenumărate ori, încercând să înţeleagă, dar camera se învârtea cu ea. Nici nu şi-a dat seama că mâinile îi tremurau şi lacrimile îi curgeau pe faţă continuu. Mai târziu s-a aşezat pe jos şi s-a chircit cu genunchii la piept, plângând u disperare, cu suspine, cu sunete inumane care îi ieşeau necontrolat din piept. De ce? Cum era posibil? De ce o făcuse să creadă că va rămâne cu ea? De ce o părăsea acum, după ce o convinsese că vor găsi soluţii pentru ei? Întrebările i se învârteau necontenit prin mintea tulburată, în timp ce lumea întreagă îşi pierduse orice sens pentru ea.

 ***

             Victor se întoarse acasă aproape la unu noaptea. Firma îi închiriase pentru şase luni un apartament de două camere, utilat cu tot ce-i trebuia, cochet şi frumos aranjat pe Stuwerstrasse. Se aşeză în fotoliu să-şi mai odihnească picioarele. Dansase toată seara şi era obosit, dar măcar avea o stare de optimism şi entuziasm care îi dădea energie. Fusese ocupat câteva săptămâni continuu, dar colectivul cu care lucra era fantastic. Erau toţi tineri şi entuziaşti, implicaţi şi dedicaţi proiectului. Plus că erau amuzanţi. Vreo două fete arătau incredibil. În seara asta îşi permiseseră o pauză de distracţie, cu muzică, dans şi băutură acasă la unul din băieţi şi cu ocazia asta le cunoscuse şi latura extra-serviciu. Fusese norocos să obţină poziţia asta, mulţi ar fi vrut-o, dar el reuşise. Se simţea tânăr, puternic şi dornic de a cunoaşte lumea. Dacă va lucra bine anul acesta, va avea ocazia să-şi împlinească multe vise. Zâmbi încântat şi se duse să-şi ia o bere din frigider. Nu băuse prea mult la petrecere, era totuşi şeful şi nu vroia să facă o impresie proastă. Probabil acum ar fi trebuit să se culce, dar a doua zi era sâmbătă şi oricum se simţea plin de energie, dacă nu în ceea ce privea picioarele, în spirit cu siguranţă era.

            Nu-i plăcea să se simtă singur în apartament, aşa că deschise laptopul să-şi verifice mesajele şi ultimele ştiri. În mod surprinzător, Amalia era încă online. Nu vorbise cu sora lui de două săptămâni şi în sinea lui putea recunoaşte că îi ducea dorul. Îi scrise că vrea să vorbească dacă are timp şi peste zece minute aveau deja legătura vizuală şi audio prin webcam.

            – Ce e cu tine pe net la ora asta? întrebă Victor, mai mult curios decât supărat.

Amalia rareori stătea trează până noaptea târziu.

            – O, cred că deja începi să capeţi accent străin, glumi sora lui. Adevărul e că speram să întri, mi-era dor de tine. Acum să nu ţi-o iei în cap.

            Lui Victor nu-i plăcea viteza redusă a netului, din cauza ei imaginea era puţin în urma sunetului, dar n-avea decât să se obişnuiască cu nesincronizarea.

            – OK, stai liniştită, n-o să cred că mă iubeşti sau ceva de genul. Ce mai faci? Cum mai e viaţa pe acolo?

            – Ce să zic? Nimic nou sub soare. De fapt ar fi ceva, sper să-mi iau concediu curând şi să ajung până la mare câteva zile.

            – Cu George?

            – Cu George, confirmă Amalia şi râse scurt, amuzată de tonul lui glumeţ.

            – Cât de curând o să vă mutaţi împreună?

            – O, pentru asta mai are de lucru.

            – Voi fetele sunteţi nemiloase.

            – Absolut. Tu ce faci pe acolo? Numai muncă şi nicio distracţie?

            – Nu chiar. Acum am venit de la o mică petrecere.

            Conversaţia continuă pe acelaşi ton vesel mai mult timp, până când Amalia începu să caşte, ajunsă din urmă de oboseală.

            – Vezi, nu eşti obişnuită cu orele astea, îţi place să te culci cu găinile, observă Victor, neputând rata ocazia de a se distra puţin pe seama ei.

            –  Ha ha ha, ce amuzant eşti! Dar ai dreptate, trebuie să închid. Înainte de asta însă…

            Amalia ezită şi faţa îi deveni mai gravă. Inspiră adânc. Ştia că se aventurează pe un tărâm periculos.

            – Victor, ce s-a întâmplat de fapt între tine şi Cecilia? Credeam că o iubeşti.

            Orice urmă de veselie dispăru brusc de pe faţa lui, însă ceea ce rămase nu era tristeţe, ci ceva care semăna mai degrabă cu furia. Trăsăturile feţei i se înăspriseră, împietrite într-o expresie rece şi defensivă.

            – E un subiect închis, nu vreau să vorbesc despre asta, spuse el măsurat, dar categoric.

            – Îmi dau seama că nu e treaba mea, dar ea e terminată. N-am văzut-o niciodată aşa…

            – Amalia, ajunge, o întrerupse el aspru.

            – Ai putea să-i spui măcar ceva…merită măcar o explicaţie, puteţi încerca să…

            – Uite ce e! i-o tăie el scurt. Nu datorez nimănui nimic. Sunt liber să aleg ce vreau în viaţă, fără să dau cuiva explicaţii.

            – Dar Victor, nici n-ai idee cum e, mi-e teamă să nu facă vreo prostie…

            – Nu mai suntem împreună, nu mai e treaba mea ce face şi cum îşi rezolvă problemele. E treaba ei. Crede-mă, am lucruri mai importante de făcut decât să-mi bat capul cu aşa ceva. Dacă vrei să vorbim despre altceva, bine. Dacă nu, voi închide chiar acum.

            Tonul lui devenise mai mult decât hotărât, era rece şi tăios. Amalia renunţă în sfârşit la subiect şi îşi urară noapte bună scurt şi cumva tensionat.

            Victor era de-a dreptul enervat că i se stricase buna dispoziţie. Se săturase de asta. Tot ce vroia era să trăiască liniştit şi să se bucure de viaţă. Când se gândea la Cecilia se simţea rău. Atâtea amintiri neplăcute! Fusese nevoit să-şi schimbe până şi numărul de telefon ca să evite cine ştie ce scenă. De fapt era dezamăgit. O iubise atât de mult avusese încredere în ea şi uite cum se comporta acum. Credea că şi ea îl iubise, dar se pare că fusese naiv şi se înşelase. Dacă iubeşti pe cineva, vrei să fie fericit, nu-i aşa? Îl laşi să-şi vadă de viaţa lui şi să fie fericit. Dar ea nu era capabilă să înţeleagă şi să renunţe. Ce treabă avea el cu felul în care reacţiona ea? O făcea din cauza neîncrederii în ea, oricum, nu din cauza lui, era o chestie egoistă. Fata aia trebuia să-şi rezolve singură problemele.

Dar n-avea de gând însă să-şi strice noaptea gândindu-se la asta. Derulă pagina de facebook în cătare de ceva amuzant sau care să-l readucă în starea de relaxare de mai înainte. După câteva minute în care mai întâi zâmbi, apoi râse de-a dreptul citind unele postări, un mic articol îi atrase atenţia. Era despre animalele de la grădina zoologică din oraşul lui natal. Se dezvăluiau condiţiile mizere în care erau ţinute, spaţii prea mici, cuşti pline de excremente care erau curăţate cine ştie la cât timp. Erau nehrănite şi chinuite acolo. Câteva poze cu un lup pricăjit şi doi lei cărora li se vedeau coastele de slabi ce erau îl impresionară profund. Bietele animale, ce vină aveau ele de trebuia să sufere atât? I se făcu atâta milă de ele. Oamenii de acolo erau nişte brute fără suflet. Era deopotrivă mişcat de starea animalelor şi indignat de nepăsarea oamenilor. Uită de ora târzie şi de oboseală şi imediat începu să tasteze, exprimându-şi părerea şi propunând o campanie de mobilizare a celor de pe facebook pentru a atrage atenţia autorităţilor locale şi a schimba ceva pentru acele animale. Nu era normal să stea cu braţele încrucişate, tolerând asemenea nepăsare şi cruzime.

***

             Cecilia se trezi din somn speriată şi confuză. Pentru câteva clipe nu ştia unde se află şi ce e real. Impresia lăsată de vis era atât de puternică încât părea că trăise cu adevărat acele momente. Putea să simtă încă atingerea moale şi incredibil de plăcută pe buze. Apoi realitatea o lovi brusc, nemilos, tăindu-i respiraţia. Era în camera ei, întinsă în pat şi Victor ieşise demult din viaţa ei. Era singură aici. Luptă din răsputeri să nu plângă iar. Aţipise după ce venise de la serviciu şi mâncase ceva în fugă. După o altă noapte nedormită, nu era de mirare.

            Se ridică fără chef, fără să-şi dorească asta. Dar trebuia să-şi facă baie şi să se întâlnească cu o colegă în oraş. Îi promisese, într-un moment de slăbiciune, dar era foarte tentată să o sune şi să mintă că apăruse ceva care o împiedica să se ducă. Socializarea, chiar şi cea minimă, îi cerea un efort prea mare acum, era un chin permanent de a părea normală. Nu putea să şteargă totul cu buretele, nici să se prefacă. Nu putea să pretindă că se simte bine, când tot ce îşi dorea era să doarmă şi să nu mai simtă nimic. Dacă lăsa gândurile să se desfăşoare iar, întrebările fără răspuns aveau s-o înnebunească.

            Deschise televizorul, căutând un film sau un documentar care să-i distragă atenţia măcar pentru câteva minute. Butonă telecomanda, trecu de vreo două ori peste toate canalele şi se opri în cele din urmă la un film necunoscut care începuse probabil demult. Părea interesant, o tipă blondă acuzată pe nedrept de crimă se străduia să evite poliţia şi să-şi dovedească nevinovăţia. Se implică în poveste până când filmul ajunse la o scenă romantică. Întoarse privirea de la scena sărutului, dar când văzu că se tot prelungeşte, nu mai rezistă şi închise televizorul. Atât de rău ajunsese încât nu mai putea nici să vadă un film fără să facă asocieri absurde cu trecutul.

            Iritată, supărată pe propria persoană, îşi aruncă hainele de pe ea şi intră în baie. Lăsă apa să curgă la duş până când ajunse la o temperatură potrivită şi se mai relaxă gândindu-se la senzaţia plăcută pe care o va avea sub jetul fierbinte.

            Într-adevăr era plăcut şi gândurile se opriră pentru un timp. În timp ce îşi spăla părul, masându-şi scalpul cu şamponul uşor mentolat şi răcoritor, se gândi ce film ar trebui să vadă în seara asta înainte să adoarmă. Trebuia să mai cumpere nişte cărţi, eventual vreun thriller poliţist.

            Când termină de spălat pe cap, îşi dădu părul la o parte de pe faţă şi lăsă apa să curgă peste umeri si piept. Şi dintr-odată se întâmplă iar, aceeaşi nebunie de neînţeles care o chinuia repetat de luni de zile. Îşi aminti un alt timp şi un alt duş, dar atunci nu fusese singură. Îşi aminti apoi mesajele pe care şi le trimiteau când făceau baie. Şi lacrimile începură să curgă, amestecându-se cu picăturile care i se scurgeau din păr. Cum de putuse să facă asta? De ce? De ce o convinsese că nu va renunţa la ea? Cum putea să o ignore pur şi simplu acum? Îi era atât de dor de el! Nu-l va mai vedea niciodată. Nu vor mai vorbi niciodată. El plecase pur şi simplu, ca şi cum ea nu însemnase nimic pentru el. Nimic. Oare fusese un vis? Oare fusese totul o minciună? Nu, nu, el nu o minţise, el nu era aşa. Şi totuşi îi spusese că nu poate renunţa la ea şi uite că putea. Cum de avea atâta cruzime să-i facă asta? Nici nu realiză când scăpase duşul din mână, lăsând apa să curgă fără rost şi se chircise pe jos, rezemată de faianţa rece, plângând în hohote, murmurând disperată, iar şi iar, ca o nebună „de ce? de ce?”. Nu mai era conştientă de locul unde se afla sau de ceea ce trebuia să facă, de realitatea din jurul ei, era înghiţită de întuneric şi disperare, simţea numai durere, în aşa măsură încât simţea că ea însăşi devenise durere. „Nu mai pot, ajunge, ajunge” scânci ca un animal rănit, suspinând, dar nimeni nu o auzea.

 ***

             Dezbaterea iscată pe neaşteptate era o provocare care îi făcea plăcere lui Victor. Îi trezea spiritul competitiv şi dorinţa de a dezvolta acele idei după care îşi trăia viaţa şi care i se păreau cele mai fireşti şi mai potrivite pentru binele tuturor.

            Sărbătoreau depăşirea target-ului de vânzări pentru primul trimestru şi de data asta închiriaseră pentru o seară un mic local. Muzica era liniştită, atmosfera destinsă, potrivită pentru discuţii amicale.

            Totul începuse cu ştirea că un parlamentar român încercase iar să legalizeze parteneriatele civile între persoanele de acelaşi sex. Eşuând, bineînţeles şi dând ocazia unor moralişti şi feţe bisericeşti să-şi exprime oroarea şi indignarea. Majoritatea colegilor lui Victor erau deschişi la minte şi de părere că oamenii sunt liberi să fie cu cine îşi doresc. Vreo câţiva erau un pic reticenţi, dar nu se opuneau pe faţă ideii. Din vorbă în vorbă ajunseseră la discuţia despre moralitate şi libertate, unde se afla linia de demarcaţie dintre libertatea de a acţiona în interes propriu şi regulile sociale sau morale. Victor observă cu vreo doi colegi erau mai stricţi, opunându-se destul de vehement când se adusese în discuţie eutanasia în cazul pacienţilor cu boli în faze terminale. În cele din urmă se abordase aspectul mai sensibil legat de urmărirea interesului propriu în detrimentul intereselor celor apropiaţi. Victor era deranjat de părerea unei colege cum că ar trebui să fii atent în primul rând la felul în care acţiunile tale îi afectează pe cei din jur, dar şi a altora care spuneau că poţi să faci ce vrei ca să te simţi bine, ceilalţi nu au decât să se adapteze.

            – Sigur că echilibrul este greu de găsit şi păstrat, interveni el în discuţie, calm dar hotărât. Dar nu cred că e normal să-ţi îngrădeşti libertatea şi să fii nefericit doar ca să-i faci fericiţi pe alţii. La fel cum nu e bine să fii crud şi nepăsător doar ca să-ţi urmăreşti interesele. Cred că trebuie să acţionăm cu blândeţe, generozitate şi bunătate atât cât se poate.

            Îi privi pe ceilalţi pentru câteva clipe şi adăugă, senin şi împăcat cu sine:

            – Eu îmi trăiesc viaţa după un principiu care mi se pare cel mai corect. Eşti liber să faci tot ce îţi doreşti atâta timp cât nu îi răneşti pe ceilalţi.

sfârşit

Anunțuri

warning

Tara îşi dăduse capul pe spate, arcuindu-şi spatele şi împingându-şi corpul mai mult spre Jess, care o ţinea aproape lipită de perete. Şoldurile i se mişcau într-un ritm din ce în ce mai rapid, căutând apăsarea ritmică a degetelor care alunecau peste pliurile sensibile dintre coapse. Jess işi lipi gura de gâtul încordat şi cuprinse pielea delicată şi fierbinte într-un sărut lung şi atât de înfometat încât părea ceva mai sălbatic decât un sărut. Gemetele uşoare şi continue şi sunetele de plăcere abia înăbuşite ale Tarei o stârneau în mod neaşteptat, făcând-o să-şi împingă şoldurile peste coapsa ei în căutarea unei atenuări de moment a dorinţei. Tara era atât de umedă încât degetele îi alunecau cu fiecare mişcare mai departe de ţintă. Reveneau cu determinare, masând rapid carnea fierbinte şi atât de delicată.

Totul începuse ca de obicei, cu un sărut tandru înainte de a pleca la întâlnire, dar sărutul tandru se transformase încet-încet într-unul mai pasional, apoi într-o căutare înfometată a gurii celeilalte. Undeva în mijlocul săruturilor se trezise că propriul ai corp o împinge pe Tara şi o ţine prizonieră, lipită de perete, iar mâna dreaptă îi caută sânul prin deschizătura halatului de casă, în timp ce stânga alunecă pe şold şi coapsă, ridicându-i piciorul pentru a-l încolăci jurul ei. Încetase să mai gândească, uitase că nu are mai mult de douăzeci de minute pentru a ajunge la întâlnirea programată cu furnizorul. Tot ce îşi dorea era căldura moale a gurii Tarei, sunetele plăcerii ei, bucuria aceea completă, mereu nouă a unirii lor celei mai intime.

Jess simţea cum muşchii braţului îi obosesc, solicitaţi aproape la maxim de mişcarea din ce în ce mai rapidă, dar respiraţia agitată, întretăiată a Tarei şi mişcarea necontrolată a şoldurilor ei îi spuneau că e aproape şi nu trebuie decât să continue. Probabil bluza i se şifonase dincolo de orice posibilitate de netezire. Probabil va lăsa urme pe gâtul Tarei pentru că nu se putea opri din a săruta violent pielea sensibilă în încercarea de a o avea mai aproape, cat mai aproape posibil. Şi probabil va simţi toată ziua dorinţa care se născuse acum în ea şi va lupta să o ignore. Mişcarea degetelor ei deveni mai lentă, dar mai fermă.

– Nu te opri..te rog, nu te opri, imploră Tara.

– Nici nu mi-a trecut prin minte sa ma opresc, iubito, îi şopti ea, foarte încet, în timp ce îşi lăsă degetele să alunece uşor, unul din ele pătrunzând lent, dar adânc, cuprins de căldura fierbinte şi umedă, fără ca celelalte să piardă contactul cu punctul cel mai sensibil.

– Ador sa fiu inăuntrul tău, spune, cu răsuflarea întretăiată, îngropândi-şi faţa în umărul Tarei şi reluând ritmul de dinainte. Apoi încet-încet braţul ei îşi dublă efortul. Toţi muşchii corpului i se încordaseră şi lucrau urmărind acelaşi scop, sa-i ofere tarei plăcere.  Destul de repede simţi coapsele Tarei tremurând uşor, apoi întreg corpul i se mişcă spasmodic şi geamătul ei prelung îi trimise un fior în tot corpul, aprinzându-i şi mai mult dorinţa. Jess ăşi încetini mişcările, dar continuă să stimuleze nervii sensibili, căutând să prelungească plăcerea Tarei. În cele din urmă îşi retrase mâna şi privi zâmbind fugar umezeala care o acoperea. Sărută încet umărul Tarei şi îşi îndepărta corpul, încercând să-şi ignore propria dorinţă. Tara se agătă de ea, încă tremurând abia perceptibil, apoi o lăsă să se îndepărteze.

– Într-o zi va trebui să încetăm să mai facem asta, spuse Jess îndreptându-se spre baie pentru a înlătura urmele recentei activităţi.

Priceliştea Tarei, îmbujorată şi obosită, uşor dezorientată, nu o ajuta să-şi recapete stăpânirea de sine. Nici ea nu arăta pregătită de afaceri serioase, cu hainele şi părul în dezordine şi cu roşeaţa aceea în obraji. Îşi aruncă puţină apă rece pe faţă şi se şterse în grabă. Când privi ceasul simţi o uşoară panică. Întârziase deja.

– Ne vedem diseară, zise repede, dispărând pe uşă şi coborând scările câte două deodată.

Când scoase din buzunar cheile maşinii observă că mâna îi tremură uşor, muşchii suprasolicitaţi abia revenindu-şi. Buzele i se arcuiră în ceva ce se voia a fi o grimasă, dar era de fapt un zâmbet de mulţumire, aproape trimfător. Într-o zi o va încurca serios din cauza nestăpânirii de sine.

 

– această scriere are un caracter fictiv –

Ieri m-am întâlnit cu o cunoştinţă mai veche pe care n-o mai văzusem demult. M-a întrebat cum mă simt şi n-am avut chef să mă prefac ascunzându-mi vechea tristeţe. „A, aceeaşi persoană?” a făcut, surprinsă. Ea schimbase vreo trei de când nu mai vorbisem. A început să-mi povestească entuziasmată despre băiatul cu care era acum. Niciunul dinaintea lui nu fusese ca el. Nu simţise faţă de niciunul ce simţea faţă de el. Uitase că aşa îmi spusese despre fiecare dintre ceilalţi când îi „iubise”.
O ascultam din politeţe, dar ce-mi spunea nu mai ajungea la mine. Voi asculta aceeaşi poveste, cu mici modificări, data viitoare când ne vom întâlni. Despre alt băiat, desigur.
Situaţia nici măcar nu mă putea amuza. Asta era iubirea? Trecere de la unul la altul? Mai ştiu pe cineva care „practică” asta, dar nici n-ar recunoaşte.
O, dar ce spun? Toată lumea practică sportul ăsta!
Dacă m-as întâlni cu o astfel de persoană când va împlini 40 de ani şi aş întreba-o câţi bărbaţi a iubit, va putea răspunde? Va mai putea ţine socoteala lor? Îşi va mai aminti numele fiecăruia, dacă ea „iubeşte” câte 3 băieţi în 2 ani? Sau îmi va spune că pe cel de atunci îl iubeşte şi înainte n-a fost nimic serios?
Asta să fie iubirea? O „chestie” pe care o simţi faţă de o mulţime de oameni într-o viaţă? Ceva care vine şi trece? Iubeşti pe cineva şi apoi nu-l mai iubeşti? Treci la următorul. Pe bandă rulantă.
Am obosit să-i tot aud, să-i tot văd. Mi se face greaţă.
Bărbaţii sunt porci şi femeile sunt…hai să n-o zic totuşi direct; femeile sunt uşuratice.
Dacă există excepţii, îmi voi cere scuze când le voi întâlni pentru că le-am băgat în aceeaşi grămadă de fluşturatici.
Bărbaţii sunt porci şi femeile sunt uşuratice.
Într-un fel aş fi vrut să fac parte şi eu dintr-o categorie sau din cealaltă; m-aş fi scăldat în acelaşi noroi şi nu mi-aş fi dat seama cât e de degradant. Nu mi-ar mai fi fost aşa de rău.

Eram într-adevăr supărată, nu-mi trecuse din ziua precedentă. Nu puteam defini starea aceea, dar o cunoşteam prea bine din experienţă. Nu era doar gelozie, nu era neîncredere, era ceva mai mult şi mai inuman. Sau poate prea uman, primar.
Uşurinţa cu care îşi făcea noi cunoştinţe. Felul amabil şi apropiat cu care interacţiona cu băieţii şi fetele care intrau în vorbă cu ea. Şi nu erau puţini. Prietenele cu care ţinea legătura şi se întâlnea ori de câte ori putea. Postura afectuoasă, înclinarea capului pe un umăr, degetele împletite, surâsul visător şi fericit. În lipsa mea.
Cu câţi o împărţeam? mă întrebam, întunecată. Nu într-un mod fizic, ci afectiv. Câte persoane încăpeau în inima ei? Şi mie ce loc îmi mai revenea atunci? Aş fi vrut-o numai şi numai pentru mine. Cu o forţă covârşitoare, aş fi vrut să fie numai a mea. Mintea îmi spunea că aşa ceva e absurd. Imposibil. Nebunesc. La naiba cu mintea! Gândul că era atât de afectuoasă cu mulţi mă scotea din minţi.
Această stare a rămas toată ziua asupra mea, învăluindu-mă ca un nor cenuşiu şi greu, retrăgându-se ocazional, mocnit şi ascuns sub suprafaţa lustruită a politeţii sociale şi profesionale.
Sau seara, acasă, sub surâsul obosit cu care i-am vorbit banalităţi sau i-am sărutat buzele.
Nu-mi era nici foame, nici somn, nici lene. O agitaţie interioară inexplicabilă mă mâna dintr-o cameră în alta şi de la o activitate la alta.
Am citit trei rânduri şi am aruncat cartea pe noptieră. Am butonat telecomanda şi n-am găsit niciun program TV interesant. Am schimbat câteva CD-uri fără să ascult vreo melodie până la capăt.
Ana mâncase singură şi vorbise la telefon o jumătate de oră, cu mama ei, cred. Când a intrat în sufragerie, eu mă întinsesem pe canapea şi căutam un subiect care să-mi acapareze atenţia, stând cu ochii închişi şi cu braţul drept îndoit sub cap, cu pleoapele lovite de lumina prea puternică a becului.
Am auzit uşa deschizându-se, dar nu m-am mişcat. I-am auzit paşii uşori prin cameră. Am crezut că a venit să ia ceva şi va pleca, dar a rămas. Avea ceva de făcut? Ezita? Curiozitatea a învins. Am întredeschis ochii, izbiţi neplăcut de lumină şi am privit-o. Stătea în picioare, rezemată cu un şold de marginea mesei şi mă privea. Deci doar ezitase. Ce voia? Am ridicat sprâncenele, întrebător.
Părea încântată de ceva. Cum putea să fie încântată de ceva când eu mă simţeam rău? Ce pretenţii absurde aveam! Până la urmă toţi suntem singuri. N-am spus mereu asta? Suntem singuri chiar şi când avem pe cineva lângă noi. Chiar şi într-o mulţime de oameni, tot singuri suntem.
– Pot să-ţi citesc ceva? m-a întrebat, serioasă sau mai degrabă prudentă, deşi ochii îi surâdeau fără să vrea.
Am ridicat din umeri, nici prea interesată, nici refuzând. Apoi m-am gândit că sunt prea rea şi i-am zis să-mi citească. Graba şi entuziasmul cu care s-a dus să ia cartea de pe măsuţa televizorului îmi dovedeau că puţin îi pasă de nebuniile care-mi frământau creierul.
A deschis cartea acolo unde pusese un semn şi a început să citească, fără emfază, simplu, clar şi limpede, dar mai încolo am ghicit din glasul ei că abia îşi stăpânea râsul. Făcea pauze mici, selectând probabil fragmentele.

„Până la vârsta de paisprezece ani, eu am împărţit omenirea în trei categorii: femeile, fetitele si ridicolii. Toate celelalte deosebiri îmi păreau anecdotice: bogaţi ori săraci, chinezi ori brazilieni (lăsând deoparte germanii), stăpâni ori sclavi, frumoşi sau urâţi, adulţi sau bătrâni, aceste distincţii erau desigur importante, dar nu afectau esenţa indivizilor. Femeile erau persoane indispensabile. Ele pregăteau de mâncare, îi îmbrăcau pe copii, îi învăţau să-şi lege şireturile la pantofi, ele făceau curăţenie, confecţionau copii cu ajutorul pântecelui lor, purtau vesminte interesante.
Ridicolii nu slujeau la nimic. Dimineaţa, ridicolii cei mari se duceau la „birou”, care era o şcoală pentru adulţi, adică un loc inutil. Seara, ei îşi vizitau prietenii -activitate puţin onorabilă despre care am vorbit mai înainte.
De fapt, ridicolii adulţi rămăseseră foarte asemănători cu ridicolii copii, cu diferenţa deloc neglijabilă că ei pierduseră comoara copilăriei. Însă funcţiile lor nu se schimbau deloc şi nici fizicul.
În schimb, exista o deosebire imensă între femei şi fetiţe. În primul rând, ele nu erau de acelaşi sex – o singură privire era deajuns pentru a înţelege. Şi apoi, rolul lor se schimba enorm odată cu vârsta: ele treceau de la inutilitatea copilăriei la utilitatea primordială a femeilor, pe când ridicolii rămâneau inutili toată viaţa.
Singurii ridicoli adulţi care serveau la ceva erau cei care le imitau pe femei: bucătarii, vânzătorii, profesorii, medicii şi muncitorii.
[…]
Elita omenirii o constituiau fetiţele. Omenirea exista doar pentru ca ele să existe. Femeile şi ridicolii erau nişte infirmi. Trupurile lor prezentau nişte erori al căror aspect nu putea inspira altceva decât râsul.
Numai fetiţele erau desăvârşite. Nimic nu ieşea în afara trupului lor, nici un apendice grotesc, nici alte protuberanţe rizibile.
[…]
Până la vârsta de paisprezece ani, îmi plăceau femeile, îmi plăceau ridicolii, dar mă gândeam că a te îndrăgosti de altceva decât de o fetiţă nu avea nici o noimă.
Prin urmare, atunci când am văzut-o pe Elena acordând atenţie unui ridicol, am fost scandalizată. Consideram că era admisibil ca ea să nu mă iubească.
Dar ca ea să prefere în locul meu un ridicol, asta depăşea limitele absurdului.
Oare chiar era oarbă? Ea avea totuşi un frate: era imposibil să nu cunoască infirmitatea băieţilor. Şi nu se putea îndrăgosti de un infirm. A iubi un infirm nu putea fi decât un act de compasiune. Iar compasiunea era ceva străin de Elena.
Nu înţelegeam.
Îl iubea oare cu adevărat? Imposibil de aflat. Dar pentru el, catadicsea să nu mai umble cu un aer absent, catadicsea să se oprească pentru a-l asculta. Niciodată nu o văzusem arătând atâta consideraţie faţă de cineva.
Fenomenul s-a repetat în numeroase recreaţii. Era ceva intolerabil.
Cine naiba era acest mic ridicol? Eu nu-l cunoşteam. Am făcut anchetă. Era vorba de un francez de şase ani care locuia în Wai Jiao Ta Lu – deci despre asta era vorba: dacă ar fi locuit în acelaşi ghetou ca noi, ar fi fost culmea. El însă o frecventa pe Elena la şcoală, adică şase ore zilnic. Era ceva infernal.
Se numea Fabrice. Nu auzisem niciodată acest prenume şi am decretat din capul locului că nu exista ceva mai ridicol. Printr-un spor de ridicol, el avea plete. Era un ridicol extrem de ridicol.
Dar, vai, se părea că eram singura care gândeam astfel. Fabrice părea a fi liderul clasei celor mici. Iubita mea alesese puterea: mi-era ruşine pentru ea.
[…]
Exista acel Fabrice, al cărui prestigiu sporea văzând cu ochii şi faţă de care Elena părea a fi din ce în ce mai puţin insensibilă. Eu nu-mi puneam problema de a afla ce anume avea acel băiat în plus faţă de mine. Ştiam ce anume avea în plus faţă de mine. Şi tocmai asta mă lăsa perplexă: era oare posibil ca Elena să nu considere acel obiect ridicol? Era oare posibil ca ea să-l găsească plin de farmec? Totul înclina în acest sens.”

N-am putut să nu râd când am auzit de ridicoli. Oricât am încercat să râd mai încet sau discret, în cele din urmă am izbucnit în râs şi am molipsit-o şi pe Ana.
– Gata, doar atât? am întrebat când am văzut că închide cartea.
Uitasem de supărare, era totul prea distractiv. Observaţiile unei fetiţe de şapte ani trecute prin mintea unei femei mature. Semănând atât de mult cu părerile mele, doar că eu nu le privesc cu amuzamentul ironic al autoarei, ci cu gravitate şi uneori chiar cu revoltă.
– Nu chiar, a răspuns Ana. Dar urmează o parte care nu-ţi va plăcea. Când fetiţa a crescut a început să-i placă şi ei…obiectul. Şi ridicolii.
– A! Aici într-adevăr nu mai are legătură cu mine, am căzut eu de acord şi am râs iar. Apoi am redevenit serioasă. Stai puţin, insinuezi că eu am rămas cu mintea la nivelul fetiţei de şapte ani?
Glumeam. Şi-a dat seama.
– Nu, nu vreau să spun deloc asta. Deşi, dacă stau să mă gândesc bine, uneori chiar eşti ca un copil.
Nu-mi plăcea deloc ultima parte. N-am mai zis nimic. Dar atmosfera de veselie nu dispăruse.
Ana a pus cartea alături şi se juca cu colţurile paginilor.
– Mă duc să fac o baie, a zis ea simplu, fără nicio sugestie, dar nici nu s-a mişcat din locul în care stătea.
– Bună idee. Mie mi-e prea lene să fac în seara asta, am zis, mai degrabă pentru a spune ceva.
– Asta înseamnă că mă refuzi?
Atunci m-a privit şi expresia de pe chipul ei era nehotărâtă între încredere, provocare şi nesiguranţă.
– Adică?
Nu eram nici eu sigură dacă doar glumea.
– Aş vrea să vii cu mine.
De data asta era clar, o invitaţie cât se poate de reală şi limpede. Ba chiar se îmbujorase puţin, dar îmi susţinea privirea.
Cum aş putea refuza asta? Deja gândul anticipat mă făcea să mă înfior. Straniu. Chiar şi acum, poate deştepta în mine dorinţe de necrezut, doar sugerând priveliştea corpului gol şi cald pe care alunecă firicele de apă.
M-am ridicat şi am urmat-o în tăcere.

Asta e un fel de poveste fara intriga sau cu fir epic foarte slab. E scrisa de dragul pierderii timpului. Sper sa nu raman la inceput si continuarea sa nu vina dupa vreo cateva luni.

_____

– Haide, Anda, ce naiba! Doar o ţigară. Nu moare nimeni din asta, aerisim.
Fata ieşi grăbită din dormitor, trăgându-şi bluza peste cap şi îşi privi colega cu reproş:
– Eşti culmea, mai avem două minute şi ieşim. Aşteaptă să mă pieptăn, că nu mori fără drogul ăla.
Roşcata se lăsă pe spătarul canapelei, îmbufnată.
– Nu te înţeleg, femeia aia nu dă pe-aici decât din joi în Paşti şi dacă ţi-a zis să nu fumezi în casă e literă de lege? Stai aici de un an şi nu simţi nevoia să încalci regulile? De unde ar ştii? strigă ea spre fata care dispăruse în baie.
– Nu înţelegi, Claudia, nici acasă la mine nu fumez. Mi-e uşor să respect asta, e şi o regulă de-a mea.
– Da, cum să nu! Cred că te-a vrăjit.
Anda izbucni în râs, rămânând o clipă cu pieptenele nemişcat în mână şi privindu-se în oglindă. O vrăjise, nu? Niciodată nu se gândise aşa la Iulia şi acum ideea o amuza neaşteptat de mult. O vrăjise!
– Eşti nebună! zise ea trecând pe lângă Claudia şi luându-şi geanta. Hai să mergem la tâmpenia aia de seminar.

Când venise toamna trecută aici cu mama ei să discute despre gazdă, femeia care le întâmpinase, îmbrăcată în pantaloni de trening si un tricou larg peste, i se păruse prea serioasă şi rece. Se bucurase că nu va sta împreună cu ea. Discutase despre chirie şi condiţii cu o fermitate care aproape că o intimidase şi pe mama ei.
– Plata poate întârzia, nu sunt lipsită de înţelegere. Numai întreţinerea şi utilităţile să fie plătite în termen, vă rog. Şi am două reguli stricte: fără ţigări aici şi fără bărbaţi.
Îşi punctase opiniile cu o privire severă şi în clipa aceea Anda aproape o urâse pentru alegerea aceea de cuvinte. Putea să spună măcar băieţi. Şi cum de-şi permitea să presupună că odată ajunsă la facultate va aduce acasă bărbaţi? Era gata să spună ceva tăios, când mama ei o privise pe femeie revoltată şi răspunsese cu asprime:
– Nici nu poate fi vorba de aşa ceva! Fata mea nu e aşa!
O clipă ochii femeii sclipiseră amuzaţi şi batjocoritori, apoi spusese pe un ton surprinzător de împăciuitor, aproape cald:
– Îmi pare rău, n-am vrut să jignesc pe nimeni. Spuneam doar ce nu vreau să se întâmple aici. Vorbeam în general.
Se înţeleseseră până la urmă şi ea îşi adusese câteva lucruri aici. Mama Iuliei murise cu doi ani în urmă, ea lucra în alt oraş şi voia să închirieze apartamentul unor studente. Anda putea să-şi aducă o colegă, dar nu o făcuse, deşi nu-i plăcea singurătatea. Pur şi simplu nu se ivise ocazia. Oricum ieşea seara în oraş cu câţiva colegi, în discoteci sau la terase şi numai când avea de învăţat rămânea acasă. Iulia venea rareori acolo, când avea ceva de rezolvat în oraş sau îşi petrecea o parte din concediu aici, cum se întâmplase când Anda avusese sesiunea. În acele două săptămâni în care fata recuperase tot ce nu învăţase un semestru întreg, uitând uneori şi să mănânce, îşi schimbase impresia proastă despre gazda ei. Iulia avea 36 de ani şi era necăsătorită, ba chiar aparent nu era implicată în nicio relaţie. După părerea tatălui ei, o femeie necăsătorită era o acritură, atât de rea şi nesuferită încât niciun bărbat nu putuse rezista lângă ea. Iniţial Anda îi dăduse dreptate. Apoi văzuse că aparenţa dură a Iuliei nu ascundea răutate, ci o neadaptare la lume, o revoltă mocnită împotriva unor reguli sociale pe care nu le înţelegea şi nu voia să le aplice pentru sine. Dar avea să înţeleagă asta mult mai târziu.
La începutul sesiunii din vară, când Iulia o anunţase că vine să stea în apartament, Andei nu-i plăcuse deloc ideea. Îşi dădea seama că femeia avea tot dreptul, era casa ei până la urmă, dar se obişnuise să fie liberă, să facă ce vrea. Fusese o perioadă frumoasă. Trecuse de la regulile stricte din liceu la libertatea relativă a programului de facultate, cunoscuse persoane noi, îşi făcuse prieteni şi se distrase. Ba chiar îşi făcuse şi un prieten, după despărţirea de Silviu care o dezamăgise atât. Mihai era atent şi uneori aproape curtenitor, mult mai de treabă decât toţi băieţii pe care-i cunoscuse până atunci. Şi mai ales nu o forţa să treacă mai departe de anumite limite pe care încă nu se simţea pregătită să le depăşească. Adică mai departe de săruturi şi atingeri care nu coborau mai jos de talie. Nu putea spune că nu-i plăcea să fie împreună cu el. Pur şi simplu nu credea că e pregătită să meargă mai departe. Colegele se amuzau pe seama părerilor ei „învechite” aşa că de la o vreme evita discuţiile pe tema asta.
Dar atunci Mihai terminase sesiunea – el era la altă facultate – şi se întorsese acasă, iar ea se concentra să obţină rezultate bune la examene.
Nu era prima dată când stătea cu gazda ei în apartament, dar era prima perioadă mai lungă când se întâmpla asta. Iulia se trezea de obicei la opt şi îşi făcea cafeaua. „Unul din numeroasele mele vicii”, cum îi plăcea să glumească.
În prima zi bătuse la uşă şi o întrebase dacă bea cafea. Anda era în criză de timp şi avea nevoie de orice care s-o ţină trează, aşa că acceptase. Dar gazda ei nu o servise, ci doar îi strigase puţin mai târziu, din spatele uşii:
– Ia şi tu o pauză şi vino să-ţi bei cafeaua.
Când intrase în sufragerie, femeia stătea tolănită într-un fotoliu şi citea ceva într-o agendă. Televizorul mergea cu volumul scăzut, pe un post muzical. Anda se aşezase pe canapea şi întinsese mâna după ceaşca mare de cafea care o aştepta pe măsuţă.
– O îndulcesc foarte puţin, sper să-ţi placă aşa. Am uitat să te întreb, zise Iulia.
– Mulţumesc, răspunse fata fără să precizeze cum îi plăcea.
Ridicând în sfârşit ochii din agendă, femeia îi surprinse privirea mirată.
– Ce e? întrebă, uşor amuzată.
– Nu mă aşteptam să ascultaţi asta.
– A, Etno sau Taraf erau mai potrivite cu vârsta mea?
– N-am vrut să spun…, începu Anda încurcată, apoi îşi dădu seama că femeia glumise şi nu era deloc supărată. Zâmbi uşor şi decise dintr-odată să spună exact ce gândea: E o surpriză plăcută, majoritatea celor pe care-i cunosc ascultă…chipurile muzică de petrecere.
– Mă bucur că e plăcută. Sper că nu te-am deranjat, e dat încet.
– Nici nu se aude de la mine din cameră. Mmm…faceţi cafea bună, zise după ce gustă din lichidul fierbinte.
Cealaltă o privi gânditoare câteva clipe, apoi zise, serioasă:
– Nu cred că sunt chiar aşa de bătrână. Ce-ar fi să renunţăm la politeţuri? Stilul american. Spune-mi pe nume.
Propunerea era neaşteptată, însă Andei îi plăcu din prima clipă. La urma urmei se simţea inconfortabil să i se adreseze mereu la persoana a treia, evitând formule stranii ca „domnişoară Iulia” sau „domnişoară Stoica”.
Zâmbi uşor, aprobator.
– La ce oră ai examenul?
– 5 după-amiază.
– E bine. Ce-ai vrea să mănânci la prânz?
Anda o privi surprinsă.
– A, am o supă în frigider, nu e nevoie să vă…să te deranjezi.
– Şi cine-a zis că mă deranjez? Oricum gătesc pentru mine şi nu e indicat să refuzi o mâncare bună când eşti în sesiune. Spune-mi că-ţi plac sarmalele.
Iulia vorbise cu o expresie atât de serioasă pe chip, deşi vocea trăda gluma, încât Anda izbucni în râs.
– Cui nu-i plac sarmalele? făcu ea.
– Or mai fi şi din ăştia.
Fetei nu-i venea să creadă că are în faţă aceeaşi persoană care păruse atât de aspră prima dată când o întâlnise.
– Bine, te las să te mai relaxezi şi mă duc să mă apuc de treabă.

Au mâncat împreună la prânz, vorbind tot felul de banalităţi. Anda se simţea mai relaxată decât ar fi crezut că e posibil în acele condiţii.
– Nu te-am întrebat niciodată de la ce vine „Anda”. Alexandra? o întrebase Iulia la un moment dat.
– Nu, Andreea. Dar e un nume atât de obişnuit încât ai mei au decis să mă alinte altfel. Şi de atunci toată lumea îmi spune Anda.
În acele două săptămâni se cunoscuseră un pic mai bine şi fata constatase că nu era chiar aşa neplăcut cu gazda ei în apartament. Se bucura că altcineva se ocupa de masă şi casă în timp ce ea trecea prin emoţiile examenelor. Şi chiar o încuraja atunci când credea că uitase toată materia şi va pica examenul.
Acum ajunsese s-o sune când se simţea mai tristă sau când o preocupa ceva. Mama ei ar fi bătut-o prea mult la cap. Cu prietenele vorbea de obicei lucruri mai banale. Iar Mihai…ei bine, el o asculta un timp, dar prefera sa schimbe subiectul spre zone mai pământeşti. Dar dacă vorbeau degajat despre tot felul de lucruri şi dacă Anda nu făcea petreceri în apartament în lipsa ei, nu însemna că o vrăjise. Claudia era prea afectată că nu poate fuma oricând şi oriunde are chef.

Avertisment: Daca cineva care n-a implinit 17 ani s-a ratacit pe aici, sa inchida fereastra. Textul care urmeaza nu este potrivit pentru el.

Asta e mai mult o dovada a decaderii scrisului meu si un exemplu de perversitate gratuita.

____________
Ce nu s-a spus deja înainte de mine? Ne consolăm cu gândul că depinde şi în ce fel, nu numai ce spui. Şi mergem înainte, repetând aceleaşi teme până când ajungem şi noi să ne plictisim.
De la începutul lumii şi până la sfârşitul ei – care se apropie cu paşi repezi – vor fi inimi naive şi nebune, care au iubit mai mult şi pe cine nu trebuia şi au rămas pentru totdeauna pustii.
N-am nimic de spus, nimic de spus. Decât povestea veche şi banală. Tocită de atâta repetare într-un spectacol subteran cu uşoare variaţiuni.
Când îţi ating buzele cu degete tremurătoare, căutând o ieşire din ceaţa apăsătoare în care m-am scufundat, când privesc în ochii tăi implorând fără jenă, încerc să uit ascuţişul de gheaţă al cuvintelor ei.
Scoate-mă de aici. Dă-mi uitare prin atingerea catifelată a buzelor tale peste amarul pielii mele.
Dacă mi-ai reproşa că te folosesc aş simţi mai puţină vină.
Când caut în noapte căldura trupului tău, când îţi cuprind sânul în palmă şi-i mângâi rotunjimea, mă gândesc cu câtă nepăsare m-a respins inima ei.
Când glasul tău îmi şopteşte, plin, îngreunat de dorinţă, aş vrea să aud vocea ei.
Când îţi cuprind buzele cu gura mea flămândă, când îţi frământ carnea în mâinile mele, când te cuprind şi te ţintuiesc sub greutatea trupului meu, când îţi sorb răsuflarea şi îţi gust suspinul, când alunec înăuntrul tău şi te ridic cu fiecare mişcare pe valuri tot mai înalte de plăcere, când îţi înăbuş strigătul cu gura mea înfometată, atunci ies din întunericul care-mi apasă tâmplele şi-mi zdrobeşte craniul. Mă smulg din mlaştinile de durere şi ruşine în care m-a abandonat, pentru a mă îngropa în căldura mângâietoare a trupului tău.
Ştii asta? Când degetele tale alunecă peste tâmplele mele umezite de sudoare, când gura ta îmi şopteşte cuvinte de dragoste, când trupul tău mă învăluie fremătând, cald, minunat în dăruirea lui simplă şi completă…Ştii? Şi cât de mult te doare? De ce nu mă dispreţuieşti?
Aş vrea să te cred. Aş vrea să mă abandonez în tine.
Când capul meu se odihneşte pe sânul tău aş vrea să fie-mbrăţişarea ei.
Lumina ei m-a orbit pentru totdeauna. Lumina ei mincinoasă în urma căreia întunericul dens m-a cuprins ca un cleşte, ca o gheară, ca un iad. În care mă întorc de fiecare dată, oricât m-ai trage din mlaştină şi m-ai acoperi cu trupul tău înmiresmat şi viu.

Lipsită de originalitate cum sunt, împrumut personajele şi o parte din idei. Am fost întrebată atât de des dacă mai scriu, încât am făcut-o şi pe-asta.
Avertisment: Daca nu ai implinit inca 15 ani, gandeste-te de cateva ori inainte sa citesti. Textul nu e potrivit pentru tine.
______________
***
Soarele după-amiezii îşi începuse coborârea lentă spre vest, dar puterea razelor sale nu scăzuse. Briza mării era singura alinare pentru Daria. Simţea că se topeşte, deşi purta pantaloni subţiri de vară, bleu, şi o cămaşă largă cu mânecă scurtă, de o nuanţă puţin mai închisă. Se îmbrăcase cum avusese chef şi nu dădea importanţă impresiei pe care o făcuse pe străzile oraşului sau pe drumul făcut până aici.
Stătea pe ponton şi privea în larg. În afară de albastrul calm al mării care se unea departe cu cerul senin, nu iubea nimic aici. Era prea cald, era un spaţiu prea deschis şi prea calm. Era prea larg şi prea blând, nimic cutezător, nimic sălbatic.
Auzi paşii în spatele ei, dar nu se întoarse, rezistând tentaţiei de a o privi din nou pe Fedra.
– Nu-ţi place aici, nu-i aşa?
Nu era chiar o întrebare, era o afirmaţie. Nu răspunse. Nu-i plăcea, deşi îi plăcea într-un fel. Se obişnuise să îndure contradicţia permanentă din fiinţa ei. Era mulţumită că avea acces, graţie Fedrei, în acest loc izolat, fără spectatori, departe de plaja ticsită de trupuri despuiate întinse la soare ca într-o mare orgie a soarelui fierbinte şi a tot ce e animalic în om. Ce idei! Surâse ironic. Când se întoarse însă spre Fedra, chipul îi deveni serios şi concentrat, ochii trădându-i plăcerea, uimirea, dorinţa, tot ce dispreţuise mai înainte la natura umană.
– N-am crezut vreodată cu adevărat că vei face asta, spuse, aproape şoptit, privind-o intens pe Fedra.
O adiere subţire de vânt îi răvăşi părul, dar nu făcu niciun gest să şi-l aranjeze. Fedra arăta incredibil în uniforma albă de vară a Marinei, atrăgătoare, irezistibilă, aşa cum îşi imaginase că va arăta.
Fata nu se simţea prea confortabil în jacheta cu mâneci lungi şi îşi ţinea cascheta sub braţul stâng, dar privirea Dariei compensa disconfortul.
Azi se îmbrăcase aşa pentru ea. Satisfacţia pe care i-o dădea Dariei gândul ăsta era prea mare. Răzbătea în zâmbetul ei.
Fedra se apropie încet, invadându-i spaţiul personal. Aprinzându-i simţurile.
– Credeai că nu mi se potriveşte, zise ea, serioasă.
– Armata? Da, aşa credeam. Poate m-am înşelat.
Daria încercă să-şi ferească privirea, dar era prea târziu. Nu reuşi. Ştia că dacă va mai privi mult timp în ochii Fedrei spaţiul redus rămas între ele va deveni nesigur şi uşor de ignorat. Nu era prea sigură de propriul autocontrol.
– Poate ce priveşti acum e o mască, e ce vrei să vezi, rosti Fedra încet.
– O mască? Foarte atrăgătoare, surâse Daria, cedând în sfârşit.
– Nu mă cunoşti.
– Probabil. Nici tu pe mine. Şi ce?
Aerul dintre ele vibra de tensiune. Singura întrebare care se mai punea din acest punct înainte era cine va face primul gest.
– Mă bucur că eşti aici! spuse Fedra dintr-odată, zâmbind sincer şi lumina puternică a soarelui juca în părul şi-n ochi ei.
Daria nu-i înţelegea bucuria, n-avea s-o înţeleagă niciodată. Ea se simţea pierdută, lipsită de importanţă. Simţea mereu un gust amar pe buze.
– Dar n-am luat în calcul niciodată trecerea timpului, noi două, nu-i aşa? făcu ea, cu amărăciune.
Da, se simţea şi acum străină, aparţinând unei generaţii apuse, unei alte lumi.
Fedra întinse mâna şi netezi cu un gest blând cutele adânci dintre sprâncenele Dariei. Acum observa liniile fine de la coada ochilor, din colţurile gurii.
– Crezi că asta mă poate opri? întrebă ea încet, pe când degetele îi alunecară de-a lungul obrazului, pentru a trasa încet linia buzelor.
– Oh!…Ai de gând să faci ceva?
Privirea Dariei sclipi provocator. Adora jocul ăsta. Dar simţi mişcarea Fedrei spre ea şi ştiu dintr-odată că nu mai poate aştepta, că jocul se terminase, că nu va mai putea stăpâni mult timp focul care îi ardea în vene.
Cu o mişcare rapidă şi aproape violentă, întinse braţul şi o apropie pe Fedra, iar buzele ei îi cuprinseră cu lăcomie buzele.
Nu aştepta nicio reacţie, nu se gândise mai departe de simpla dorinţă care explodase în ea. Atingerea buzelor fine ale Fedrei şi mişcarea lor uşoară de acceptare, ca o invitaţie tacită, o ameţiră brusc, spulberând orice gând raţional. Ţinându-i capul pe loc cu o mână fermă, o sărută lung şi adânc, cu o pasiune la care nu se aşteptase nici ea.
Poate nu o cunoştea pe Fedra, dar nu se cunoştea nici pe sine. Însă acum nimic nu mai conta, nimic în afara căldurii lichide a gurii pe care o explora, în afara senzaţiei incredibile care îi răspândea o flacără în tot corpul, în afara dorinţei din ce în ce mai puternice.
Când se desprinse de buzele Fedrei îşi îngropă faţa în părul ei, respirând agitat, regretând deja faptul că trebuise să se oprească.
– Mergem undeva? întrebă, cu o voce adâncă şi răguşită pe care nu şi-o recunoştea.
Simţi tremurul uşor care străbătu corpul Fedrei lipit de al ei.
– Poate să bem un suc, răspunse aceasta râzând scurt, nervos. Într-o oră trebuie să fiu înapoi la bază.
– O oră ar trebui să fie de ajuns, zise Daria, strângând-o mai aproape de corpul ei.
Se îngrozea de propria lipsă de ruşine.
– Glumeşti, nu-i aşa? Te sun diseară.
Daria încercă să nu se simtă dezamăgită. Se desprinse încet din îmbrăţişare, deşi dintr-odată nu mai era deranjată nici de căldură nici de spaţiul prea deschis. Evita s-o privească direct pe Fedra. Ştia că n-ar fi putut să reziste nici ochilor ei, nici buzelor atât de tentante.
O prinse de mână şi făcu câţiva paşi înapoi spre uscat.
– Bine. Vreau un pepsi. Şi nu-mi spune, te rog, că nu e sănătos.

***

E o încercare mai veche pe care am tăiat-o cam brusc, e doar un exerciţiu de imaginaţie.
____

Îmi lipsea lumina zâmbetului ei. Mai mult decât seninul cerului care era cenuşiu şi întunecat de două zile. Afară ploua torenţial, ferestrele închise ermetic nu lăsau să intre nici cel mai mic zgomot, dar imaginea mohorâtă a locurilor dimprejur era apăsătoare.
Îmi lipsea căldura trupului ei. Timpul, care zbura de obicei pe lângă mine, acum îmi părea că se târăşte ca un melc. Nu aveam stare, nu puteam să-mi termin lucrările, nu puteam urmări nimic, nu puteam să mă concentrez la nimic. Nu aveam în minte decât zâmbetul ei, buzele pline, coloana albă, elegantă, a gâtului ei. Glasul ei îmi răsuna în urechi, şoptit, greu, ca o catifea grena, întunecat şi aprins de pasiune.
Îmi lipsea pulsaţia vie a sângelui ei în palmă, trimisă în adâncul meu, învăluindu-mă complet.
Pândeam fiecare zgomot, aşteptam cu nerăbdare să aud uşa deschizându-se, paşii ei uşori în hol; deja nu mai trăiam în realitatea banală, goală, a casei care nu mai avea atunci pentru mine niciun rost în afară de adăpost pentru intemperii. Deja trăiam în amintirea învăluirii braţelor ei, în anticiparea atingerii buzelor ei.
Cred că am auzit prea târziu paşii, am pierdut deschiderea uşii, am pierdut primele secunde. M-am încordat să stau pe loc, să aştept, să mă stăpânesc. Inima mi-a tresărit odată cu apropierea ei, odată cu deschiderea uşii de la cameră. Ochii mi s-au umplut de lumină, de uimire, de bucurie, de la ochii ei senini. Buzele mi s-au arcuit automat într-un zâmbet, chemate de fiinţa ei care umpluse dintr-odată totul, tot aerul din jur, tot spaţiul, tot timpul care tresărise odată cu inima mea.
– Bună. Mi-a fost dor de tine.
Glasul ei scăzut, melodios, glasul ei dulce, vibrând între noi. Dulce nu mai era un gust ci o senzaţie auditivă şi mai mult de atât, o atingere care te copleşeşte. Ar fi trebui să-i răspund, dar n-am putut decât să deschid braţele pentru a o îmbrăţişa.
Buzele ei erau reci şi umede, dar moi, mângâietoare, pline de viaţă şi de putere în atingerea lor prelungă, blândă. Atingerea lor a topit admiraţia mea uimită în focul dorului de ea, bucuria mea inocentă în lava sângelui care striga după tresărirea fiinţei ei.
Mi-era sete de ea; mi-era foame de ea. Şi dorinţa era dintr-odată atât de mare, de imperativă, de sălbatică, încât mi-a fost teamă. Teamă că ma va consuma, sa că o va consuma pe ea, teamă că o voi răni cu pofta nebună a sângelui meu.
I-m atins buzele cu buzele mele, apăsat, insistent, până când s-au încălzit, au devenit fierbinţi, moi; le-am despărţit cu forţa dorinţei mele, le-am muşcat uşor, le-am mângâiat cu limba alinând durerea,.căutând s-o apropii cât mai mult posibil şi dincolo de posibil, să dărâm orice barieră dintre noi, să ajung în miezul fiinţei ei. Gura ei era fierbinte şi umedă şi dulce-amară ca viaţa, ca lumina dimineţii. Aerul fierbinte, eliberat pe nas, rapid, agitat, ne încălzea faţa, aroma ei îmi pătrundea în sânge, în creier, ameţindu-mă. Oftatul ei stins, înăbuşit, îmi vibra în gât, în piept, încălzindu-mi plămânii, inima, fiinţa. Sufletele noastre se vor întâlni vreodată, atât de strâns, de deplin, cum se întâlnesc trupurile în îmbrăţişarea aceasta febrilă, în sărutul acesta care aş vrea să nu se mai sfârşească vreodată?

Dacă puteam să stau singură cu ea în cameră, chiar şi discutând numai detalii tehnice, profesional şi distant ca acum, m-aş fi trezit în fiecare dimineaţă la 5 fără să mă plâng.
Nu-mi doream să apară situaţii de urgenţă, nu voiam s-o văd atât de serioasă şi gravă, ascunzând probabil sub privirea rece şi chipul calm un tumult interior pe care nici măcar nu speram să-l pot ghici. Dar dacă asta îmi permitea să stau lângă ea câteva ore, chiar şi într-o cameră cu echipamente tehnologice de supraveghere şi comunicaţii, acceptam cu plăcere.
Urmăream concentrată datele cifrate care se derulau pe ecranul negru neatrăgător al programului, căutând o cheie, încercând să obţin un rezultat. Deşi mintea îmi era ocupată cu toate acele informaţii, eram foarte conştientă de prezenţa ei în celălalt colţ al camerei. Probabil nu se mişcase din poziţia în care o văzusem ultima dată când aruncasem asupra ei o privire forţată să pară indiferentă. În picioare, rezemată de marginea micului birou, cu mâinile încrucişate pe piept şi privirea aţintită asupra imaginilor transmise de camerele de supraveghere. Un simplu om. O simplă femeie. Degajând o aură atât de puternică, de copleşitoare. Nu era o aură în sensul propriu, sunt un om obişnuit şi n-aş putea percepe ceva pur spiritual. Şi chiar dacă ar avea o aură, mulţi ar spune că ar fi una malefică. Dar simpla ei prezenţă impunea respect, admiraţie. N-aş fi ezitat să pun genunchii în pământ înaintea ei, jurându-i credinţă până la moarte, cu o pornire asemănătoare fervenţei religioase a martirilor şi celei care-i împingea pe vechii războinici să-şi urmeze conducătorul în cea mai grea luptă fără a se teme de moarte.
Semnalul luminos de pe ecran mi-a captat atenţia: programul descifrase un cod. Mi-am scuturat capul încercând să mă dezic de ultimele gânduri. Ce mă apucase? Nu era genul meu să fabric asemenea scene măreţe şi patetice, cel puţin nu cu ochii deschişi. La o scară mai temperată şi cizelată făcusem, metaforic, acel gest. Însă focul pe care îl purtam permanent în mine şi încercam mereu să-l temperez ar fi vrut să i se permită manifestări mai evidente.
De admiraţie. De adoraţie. De…iubire?
Am privit datele obţinute, uimită la culme şi aproape revoltată de conţinutul lor. În acelaşi timp, în mod straniu, asta îmi hrănea sentimentele, ca un combustibil periculos care înteţeşte flăcările. Avusese dreptate. Anticipase totul corect.
Nu mă miram de asta, mă miram că cineva îi putea înscena aşa ceva. Aş fi fost în stare să-i despic pieptul şi să-i scot afară inima trădătoare, zdrobind-o, oricui ar fi îndrăznit asta. Dar cu ce eram diferită de acea persoană nebună dacă aveam asemenea gânduri?
– Ai avut dreptate. Langley a demarat deja operaţiunea.
Vocea mea a sunat straniu în tăcerea din cameră, surprinsă, slabă, prea slabă.
– Poţi să obţii o hartă detaliată a zonei? a întrebat, apropiindu-se.
Ce diferenţă între noi, ce calmă şi calculată îi era vocea deşi ea era cea vizată. N-am răspuns, am început deja să caut, accesând chiar imaginile transmise de satelit. În timp ce tastam codurile de acces şi căutam o imagine cât mai potrivită, am simţit-o apropiindu-se în spatele meu.
Fără să vreau degetele mi s-au oprit pe taste. Pentru o clipă am împietrit, dar toate simţurile îmi intraseră în alertă. Îi simţeam căldura corpului în spatele meu, la o distanţă atât de mică. Practic numai spătarul scaunului stătea între noi. Simţeam aroma ei unică învăluindu-mă. Nu era un parfum anume pe care îl folosea, era o aromă naturală, deloc dulce, fină şi totuşi puternică.
Am rezistat impulsului de a mă lăsa pe spate, cu ochii închişi, abandonându-mă prezenţei sale. Am revenit însă la ce aveam de lucru şi am apropiat cât mai mult imaginea portului, urmându-i indicaţiile până când am găsit locaţia exactă.
Aş fi vrut să mă întorc spre ea, să-i văd chipul, să-i privesc ochii. Să-i spun cât de mult aş vrea să-l ucid pe trădător, oricine-ar fi şi să-i dejoc planurile. Dar cine eram eu ca să-mi permit asta?
– Bine. Nu vreau să ştie absolut nimeni ce am vorbit aici.
S-a îndepărtat şi i-am simţit imediat lipsa; golul pe care l-a lăsat în urmă mă durea aproape fizic. Apoi m-a lovit înţelesul cuvintelor ei. Credeam că va dispune contramăsuri. Credeam că are un plan genial, viclean şi atât de greu de înţeles, cum numai ea putea născoci. Dar ea voia să se ducă. Direct în capcană.
– În curând le voi descifra mesajele, voi afla câţi sunt şi unde vor fi poziţionaţi. Va fi simplu să-i păcălim. Dacă vei dispune…
– Să nu iei nicio măsură. Să nu ştie nimeni. Lasă-i să-şi aplice tot planul, m-a întrerupt ea cu o voce categorică şi calmă.
Un curent rece m-a străbătut într-o clipă din cap până în picioare, îngheţându-mi sângele, oprindu-mi respiraţia. În secunda următoare m-am întors spre ea, privind-o drept în faţă:
– Nu te duce!
A sunat ca un ordin. Dar era o rugăminte fierbinte şi înfricoşată. Aş fi vrut s-o opresc, aş fi vrut s-o protejez. Aş fi vrut să fie corpul meu între ea şi toţi duşmanii ei! Ce nebunie! Eu, s-o protejez pe ea? Când simpla rostire a numelui ei crea panică în rândul celor mai mari şi mai puternici oameni ai zilei?
A surâs uşor. Acel surâs rece, plin de siguranţă de sine, amuzat şi distant. Am recunoscut în ochii ei sclipirea uşor răutăcioasă care însoţea mereu acel surâs capabil să-mi oprească inima în loc.
– Crezi că nu mă voi descurca?
Ce cuvinte aş fi putut găsi pentru a răspunde?
Buzele mi-au tremurat uşor. Eram prizoniera privirii ei, prizoniera puterii ei, a măreţiei, a fiinţei ei.
Ştii că în preajma ta abia pot să respir?
– Va fi aşa cum vrei.
Reuşisem să-mi fac vocea să sune ferm. Nu era greu, era absolut firesc să mă supun voinţei ei. dar n-aş fi vrut s-o ştiu în pericol.
– Atunci ocupă-te de următorul plan. Observă şi înţelegi. Ne vom revedea peste câteva zile.
„Ne” vom revedea? Nu există „noi”, nu va exista niciodată. Exişti numai tu şi în jurul tău gravitează întreaga mea fiinţă.