Skip navigation

Category Archives: From Dana with Love

de nu m-asculţi tu, am să strig la răspântii

Cum se întâmplă? La un moment dat te gândeşti: „Nenorocita aia care zice că mă iubeşte! Ce să fac pentru a o opri?” şi mai găseşti o cale să mă răneşti? Nu te cred chiar atât de sadică. Dar tot nu-mi pot explica.
Să mă blochezi pe tumblr? Dar cu ce vă lezam, Nepăsarea Voastră, dacă vedeam preţioasele voastre posturi pe care, teoretic, le poate vedea orice utilizator de internet care găseşte acel blog?
M-am gândit că faci toate astea ca să-ţi fie ţie bine. Dar ce rău ţi se făcea dacă îţi vedeam blogul? Nu am făcut comentarii legate de posturile tale, nu ţi-am trimis mesaje, nu te deranjam cu nimic. Atunci, de ce acest rău gratuit, aşa, din senin?
Pentru că, indiferent ce gândeşti atunci când faci aşa ceva, efectul asupra mea este suferinţa. Fără să te provoc cu nimic! Doar pentru că aşa vrei tu.
Crezi oare că suferinţa mea de fiecare zi e prea puţin şi trebuie s-o înteţeşti din când în când?
Dar ce rău ţi-am făcut, ca să mă tratezi aşa, Dumnezeule?
Crezi că mă faci să te uit? Dacă nu te-am uitat în clipa în care am văzut cât de mult m-ai minţit, nu te voi uita când ai tu chef, nu te voi uita niciodată. Ah, dar tu nu consideri minciună a spune azi una şi mâine a nega totul, ci o numeşti schimbare.
Oricum, orice ai gândi, prin tot ce faci îmi reînnoieşti iadul, suferinţa. Deşi eu nu-ţi fac nimic rău. De ce? Dar nu-mi vei răspunde. Nu ai nicio explicaţie pentru asta. Şi nici nu-ţi merit preţioasele cuvinte.
De ce ţii atât să înteţeşti focul iadului meu? De ce cauţi mereu căi să mă distrugi? Întrebări fără răspuns. Am încercat totul, dar nu mai pot. Îmi pierd minţile şi răbdarea. Atâtea lacrimi, nopţi chinuite, zile negre, atâta deznădejde, atâta întuneric!
Fie blestemată clipa în care te-am cunoscut! Fie blestemate toate amintirile pe care mi le-ai lăsat! Fie ca acest rău nesfârşit să nu fie niciodată iertat, ci plătit până la ultima picătură!

P.S.: Îţi pot vedea blogul şi posturile. Ştiu când eşti online pe messenger şi ce avatar ai.

Astăzi am ascultat un CD vechi şi am dat peste Okean Elzy. Îţi aminteşti? Tu mi-ai zis de ei, după ce i-ai ascultat într-un concert. Îmi traduceai versurile melodiilor pe mess. De ce o făceai? Nu aveai cu cine vorbi? Sau îţi păsa? Şi dacă îţi păsa, acum de ce nu-ţi mai pasă, acum de ce n-o mai faci?
Cum aş putea să te uit când totul îmi aminteşte de tine?

vineri 27 mai 2011

Ai crezut că s-a terminat, nu-i aşa? Că m-am potolit şi gata. De fapt n-ai crezut nimic, pentru că nu te gândeşti la mine. Dar pentru câteva clipe naive, eu am crezut că s-a terminat. Că m-am consolat în sfârşit, după atâta timp şi nu-mi mai pasă de tine. M-am înşelat. A fost doar o perioadă în care durerea a fost fizică şi a eclipsat restul. Am avut câteva momente de speranţă prostească legată de viaţa mea, dar nu m-am ridicat, doar am căzut iar foarte jos.
Nu s-a terminat. Încă eşti în gândurile mele, bântuind dureros clipele de linişte de dinainte de somn şi de după trezire. Răscolind un adânc de lacrimi pe care refuz să le las să curgă.
Am senzaţia că scriu unei persoane moarte.
Cred că admit în sfârşit – admit, nu accept – că nici nu te-am cunoscut cu adevărat, că am cunoscut doar o parte din tine şi se pare că acea parte nu era esenţială, din moment ce ai distrus-o şi trăieşti foarte bine şi liniştită aşa cum eşti acum. Am cunoscut o parte din tine, cea care în acele lungi discuţii, cea care s-a manifestat în legătură cu mine. Cea ale cărei cuvinte le-ai nega acum vehement, dacă aş mai avea arhiva de mess sau pm-urile de atunci, sau ce scriai despre mine la caracterizarea userului. E ca şi cum nici nu le-ai fi scris tu.
Poate am iubit şi iubesc încă o parte din tine care nu te definea pentru că a dispărut şi tu încă trăieşti şi nu ţi se pare nimic deplasat în asta. Acea parte în care am crezut până la urmă cu toată fiinţa, care spunea că între noi e o relaţie specială ce nu poate să dispară, că nu vei putea niciodată să-mi dai ignore şi dacă am face-o într-o clipă de mânie, ne-am da iarăşi add. Sunt convinsă că nu-ţi aminteşti de asta şi crezi că sunt lucruri inventate de mine. Încă o dată, nu am arhiva de mess şi nu pot dovedi cu citate. Dar memoria nu mă înşală, inima mea nu mă înşală, pentru că ce ai cunoscut tu există încă, eu sunt aceeaşi, tu ai cunoscut esenţa mea, nu o parte de care mă pot lipsi în timp.
Când voi reuşi să şi accept ceea ce acum realizez, când şi dacă voi accepta cu mintea şi cu inima, te voi plânge ca pe o moartă si poate cu timpul aceste cicluri de amorţire relativă şi revenire a durerii vor deveni mai lungi şi mai puţin intense.
Ce ai lăsat în viaţa mea? Ce ai lăsat tu, sau doar o parte a ta de care te-ai lipsit fără să-ţi lipsească? Ceva esenţial, ca o pecete pe sufletul meu, marcându-l pe veci.
Un etalon foarte ridicat pentru iubire. Şi în aceeaşi măsură, un etalon foarte ridicat pentru durerea sufletească.
Chiar dacă voi mai iubi pe cineva după tine, nu voi mai putea să spun nimănui „te iubesc” şi să fie adevărat, pentru că nu se va putea compara nicidecum cu felul în care te-am iubit pe tine.
Oricât aş suferi din alte cauze, durerea nu va putea atinge nivelul sufocant, îngrozitor, disperat al durerii de a te fi pierdut pe tine.
Eşti absolutul meu de iubire şi suferinţă sufletească.
Eşti marea mea sinucidere. M-am aruncat în tine ca într-o lumină, dar am sfârşit prin a muri.
Şi oricât ar vorbi cineva de iubirea ideală care se oferă şi nu cere nimic în schimb, e incredibil de dureros să ştiu că în timp ce tu însemni toate astea pentru mine, eu nu însemn pentru tine nimic. Nici nu-ţi aminteşti că exist, ai plecat pur şi simplu şi eu n-am nici măcar posibilitatea de a-ţi vorbi de la distanţă. Tu m-ai schimbat pentru totdeauna şi apoi ai dispărut ca şi cum n-ar fi fost nimic real.
Doare neînchipuit. Dacă spui că ştii asta, habar nu ai ce spui. Dacă ai trăi ceva asemănător, abia atunci ai începe să înţelegi măcar 1%. De-asta uneori aş vrea să ai o relaţie adevărată, nu iubiri unilaterale şi închipuite. Aş vrea să ai un iubit real, pe care să-ţ iubeşti nebuneşte şi care să-ţi spună că te iubeşte şi el, să ieşiţi împreună, să vă împărtăşiţi lucruri, să fiţi împreună „oficial”. Şi când vei simţi că el este totul şi că veţi rămâne împreună mult timp, el să-ţi spună „nu mai vreau relaţia asta” şi să dispară pentru totdeauna din viaţa ta. Abia dacă ai trăi asta ai începe să înţelegi ce înseamnă durerea. Abia ai începe. Şi încă nu s-ar compara, pentru că în timp ai găsi altul. Şi înainte de el au fost alţii. N-a fost unicul şi nu l-ai plânge veşnic.
Până când nu ţi s-a întâmplat încă aşa ceva, să nu pretinzi că ştii ce e durerea sau că înţelegi prin ce m-ai trecut pe mine.
Da, uneori îmi doresc să mă înţelegi. Asta nu te-ar schimba şi nu te-ar face să regreţi cu adevărat, din păcate. Dar măcar ai avea o idee despre ce ai făcut. Poate.

marţi 3 mai 2011

Ciudat, umilitor sau ridicol, nu mai contează, ideea e că am făcut lucruri pe care nu credeam că le voi face vreodată pentru tine. De fapt nu găsesc prepoziţia corectă sau exprimarea corectă. Nu „pentru”, din moment ce comportamentul meu nu ţi-a adus nimic, nu te-a „atins”, nu a contat pentru tine. Nici „din cauza”, din moment ce influenţa ta asupra mea nu a fost o acţiune conştientă sau calculată, ci o întâmplare pe care acum o regreţi atât de mult. Pur şi simplu ceea ce am simţit pentru tine m-a determinat să fac lucruri pe care nici nu mi-aş fi imaginat că le voi face vreodată. Nu le recapitulez, mai ales că par nişte nimicuri psihologice sau virtuale. Dar în ultimul timp am atins trepte nebănuite de nebunie şi deznădejde. Am făcut ceva ce mi-am propus de la început să nu fac niciodată legat de tine. M-am rugat să te întorci cumva. „În viaţa mea” sună atât de pretenţios şi pompos, din moment ce totul n-a fost decât la un nivel spiritual, niciodată fizic. Să mai am vreun fir, vreo rază, să nu dispari de tot. Şi…absolut neaşteptat, am primit un semn. Mic, mic de tot şi neînsemnat, dar este. Nu voi întreba de ce. N-ai răspunde, aşa cum nu-mi mai răspunzi de ceva timp. Sau ai spune că te-ai gândit cum ai vrea să poţi afla ceva despre el şi ai decis să fii puţin îndurătoare. Iar apoi te-ai supăra că te întreb şi ai închide iar orice uşă. Toate uşile. Dacă nu cumva o vei face deja, independent de cum m-aş purta eu. Poate am avut halucinaţii şi data viitoare când voi încerca, bariera va fi din nou acolo.
Da, am atins şi acest prag, de a implora pe Dumnezeu ca să nu dispari de tot.
Şi acum, că boala pare să se retragă, revine în forţă cea veche, Azilul.
Aproape aş prefera să rămân în suferinţa fizică, dacă n-aş risca moartea, dacă nu le-aş îngrijora extrem pe mama şi pe sora mea şi dacă n-ar trebui să cheltuiască atâta cu mine. Prea mulţi „dacă”, aşa că n-am încotro şi trebuie să merg înainte.
Să implor Cerul, poate va mai face El o minune, să caut în mine forţe inexistente de a ieşi din întuneric şi deznădejde şi de a încerca să găsesc totuşi de lucru. N-am avut încă energia, speranţa sau curajul de a mai încerca. Ştii că şi Syma m-a părăsit? Nu că te-ar interesa. Odată credeai că mă iubeşte. Şi eu am crezut asta. Dar într-o zi s-a săturat să mai încerce să mă încurajeze. Nu mi-a mai suportat lamentările şi a plecat. De tot, chiar de tot. Comparativ cu plecarea ta, a fost ceva chiar suportabil, a durut prea puţin. Era doar un semnal că am ajuns patetică şi insuportabilă chiar şi pentru cei care m-au iubit vreodată. Dar nu mi-a păsat de asta. Mi-a păsat doar pentru că asta îţi justifică plecarea. Nu eşti singura care s-a săturat de mine. Sper ca asta să-ţi liniştească conştiinţa, în caz că vreodată te mai mustră. Nu eşti singura, toţi sunt la fel. Sunteţi.
În fine. Asta e. Trebuie să mă ridic din groapă doar pentru că gândul de a fi povară pentru ai mei e insuportabil.
Cât despre tine…din asta nu mă voi ridica niciodată. Nu singură. Puterea nu e la mine.
Pace şi bucurie. Păstrează-le tu, că la mine nu vor să se întoarcă.

luni 25 aprilie 2011

Au fost atâtea momente în care mi-am dorit o durere fizică, orice altă durere care să pună în umbră suferinţa pe care mi-a adus-o plecarea şi indiferenţa ta totală. Şi iată că am primit ce mi-am dorit: o suferinţă fizică ce pare că nu se mai termină, care a pus totul pe plan secund. Dar asta nu înseamnă că nu mă mai gândesc la tine. Mama, sora mea şi D. îmi sunt alături şi le sunt recunoscătoare. Înainte, tu ai fi fost cea care m-ar fi încurajat. Acum nu-ţi pasă, nici măcar nu ştii. Aş putea chiar să mor şi tu nici n-ai afla. Nu că ţi-ar păsa vreo secundă dacă ai afla. Cum s-a ajuns aici, mi-e imposibil să înţeleg. M-am simţit odată rău, moral şi când ai aflat mi-ai trimis un mesaj de încurajare şi sprijin de pe telefonul mamei tale, fără ca dânsa sa ştie. Cum de îţi păsa atunci de mine şi acum nici nu te interesează dacă mai trăiesc sau mor, e dincolo de înţelegerea mea. Cum se întâmplă asta? Cu timpul te plictiseşti de cineva şi îl arunci c pe ceva stricat? Nu pot să înţeleg şi nici nu vreau. Ţi-am spus înainte şi rămâne valabil: un om, odată întrat în inima mea, nu mai iese niciodată. Chiar dacă ar muri ori s-ar transforma în ceva monstruos.
M-am întrebat de multe ori de ce te mai iubesc, după tot ce mi-ai făcut şi după halul în care te-ai purtat cu mine în ultimul timp. Ai ajuns să semeni cu tatăl meu, omul pe care îl dispreţuiesc cel mai mult şi care mi-e indiferent. El nu m-a rănit atât cât ai făcut-o tu, totuşi pe el nu pot să-l am în inimă. Sunteţi la fel acum, egoismul şi nepăsarea personificate. Ţie nu-ţi pasă cum mă simt eu din cauza ta, ci cum ţi-ar plăcea să se poarte cu tine bărbatul pe care îl vei iubi. Tatălui meu nu-i pasă ce le face altora, ci numai să-i fie lui bine. Dacă îi spun „mă doare capul” răspunde „şi pe mine, mai rău decât pe tine”. Mama îi povestea prin ce a trecut cu mine acum şi el spunea că ar mânca o friptură.
Astfel de oameni, care nu se gândesc niciodată la ce oferă celorlalţi, ci numai la ce primesc ei de la ceilalţi, nu-şi vor vedea niciodată greşelile. Sau şi de le văd, le justifică, le pun pe seama altora sau a conjuncturilor şi nu vor căuta niciodată să le îndrepte, să se îndrepte. Cu astfel de oameni nu poţi găsi niciodată o cale de compromis, pentru că binele lor propriu e scopul lor suprem şi restul nu contează.
Pe tatăl meu în dispreţuiesc profund pentru nepăsarea şi egoismul lui. Atunci pe tine de ce te mai iubesc? Poate pentru că te-am cunoscut altfel – sau mi-am închipuit că eşti altfel. Mereu ai fost egoistă şi mândră şi am văzut asta, dar nu m-a dat înapoi, pentru că nu erai doar aşa; aveai un simţ al dreptăţii, îţi recunoşteai greşelile sau scăderile, aveai generozitatea şi sinceritate, aveai momente adorabile de copil sincer şi deschis, aveai căldură sufletească şi dorinţa de a-i susţine pe ceilalţi. Erai o fiinţă demnă şi plăcută în complexitatea ei. Cum ai ajuns să distrugi sau să ascunzi în întuneric tot ce aveai frumos şi bun, pentru a te transforma în fiinţa egoistă, mândră şi rece de acum, nu ştiu. Nu pot înţelege. Dar atunci ai intrat în inima mea şi nu vei mai ieşi niciodată, indiferent cât de jos vei cădea. Aşa îmi explic de ce nu te pot dispreţui. Tatăl meu a fost dintotdeauna ce văd astăzi. Tu n-ai fost. Sau ai părut altfel. Deşi nu cred că te-ai fi putut preface atâta timp.
Indiferent cât de departe pleci, în ce întuneric mă alungi şi cât de închistată în propriul egoism devii, din inima mea nu vei ieşi.
Mă întreb dacă, atunci când tu te vei simţi rău, fizic sau moral, vei avea alături şi pe altcineva în afară de mama ta. Aş vrea să te susţină şi altcineva, deşi acum crezi că nu ai nevoie de nimeni. Nu un bărbat care vrea să-ţi revii ca să-i satisfaci iar plăcerile, nu o prietenă superficială care îşi doreşte să puteţi bârfi din nou sau să vă plimbaţi prin oraş. Aş vrea să ai atunci alături un suflet cald şi sincer care să sufere alături de tine şi să te încurajeze, să te iubească profund.
Eu nu voi ştii când vei trece prin momente grele, pentru că mi-ai închis orice cale de acces spre tine. Dar mi-aş dori să-ţi fie cineva alături atunci. Şi pentru că atunci nu voi ştii, acum, când trec prin ce trec, în întunericul meu, nu mi-a mai rămas decât o cale de a face ceva pentru tine: mă rog să fii susţinută şi protejată în momentele tale de cumpănă, cu mila, iertarea şi purtarea de grijă a Dumnezeului nostru Care din iubire a suferit moartea pe cruce pentru noi şi a înviat pentru a ne dărui pacea şi bucuria adevărată. Hristos a Înviat! Să ne ierte şi să ne păzească pe toţi cu Iubirea Lui.

Prin 2010 mi-ai spus că eşti de acord să continuăm să vorbim, dar fără să-mi fac iluzia că mai poate fi ceva apropiat. Dar apoi ieşeai după ce eu intram să îţi vorbesc, sau nu-mi răspundeai când îţi scriam, sau îmi ziceai că a fost mama ta la calculator, la fără să răspunzi la ce îţi scrisesem. Când mi-am permis să observ aceste eschivări şi să-ţi cer o explicaţie, mi-ai dat ignore.
Anul acesta în februarie m-ai scos de la ignore pentru că ţi-ai adus aminte ce bine îţi era când puteai să-l vezi online pe mess pe tipul pe care îl iubeşti. Abia dacă îmi răspundeai, scurt şi sec, la ce îţi scriam, rar şi cu mare prudenţă. Dar dintr-odată mi-ai dat iar ignore pentru că ţi-ai dat seama că ţie nu ţi-ar conveni ca el să vorbească cu tine aşa cum vorbeşti tu cu mine, aşa că mai bine să nu vorbeşti deloc. Să înţeleg că ţi-ar conveni să-ţi dea ignore şi să nu-ţi vorbească deloc? După o logică firească, dacă voiai ca el să nu-ţi vorbească aşa şi credeai în plata exactă a faptelor, ar fi trebuit să-mi vorbeşti normal, nu să-mi dai ignore.
Ştiai că a te vedea online e o mângâiere pentru mine în întunericul în care m-ai alungat şi mi-ai luat această mângâiere. Acum ţi-ai făcut blogul privat, blocându-mi accesul. Pentru ca eu să nu mai aflu niciodată cum te simţi sau ce se întâmplă în viaţa ta. Dintr-odată, fără explicaţie şi fără motiv. Doar ca să-mi iei o altă alinare pe care aş fi putut-o folosi ca să-mi fac suferinţa un pic mai suportabilă.
Cum poţi face aşa ceva? Cum poţi provoca atâta rău unei persoane care nu ţi-a făcut niciodată rău? Care, dimpotrivă, te iubeşte şi ar uita orice rău dacă te-ai întoarce, care ar face orice pentru tine? De ce mă loveşti iar şi iar, smulgându-mi orice urmă de alinare? Îi înţeleg pe aceia care fac rău din răzbunare, dar nu pot înţelege pe cineva care face rău cuiva care îl iubeşte. Şi nu-i cere nimic fantastic, doar să-i permită să-i vorbească din când în când. Mi-am adaptat dorinţele la bunăvoinţa ta, dar degeaba. Ai tăiat încet – încet orice m-am fi putut duce spre tine. De ce atâta cruzime? De ce atâta lipsă de omenie? De ce atâta laşitate?
N-ai să te laşi până când n-ai să mă distrugi de tot? Ia vezi, poate în disperarea mea mă mai agăţ de vreun pai în zbaterea mea de înecat. Smulge-mi-l şi pe acela, nu cumva să-mi fie o secundă un pic mai bine, un bine iluzoriu. Ce e cu tine de faci tot posibilul să chinui şi să distrugi pe cineva la care ai ţinut odată şi cu care ai avut o legătură pe care o numeaţi mai mult decât o simplă prietenie? Ce s-a întâmplat cu tine de ai devenit atât de inumană şi crudă? Ai lăsat egoismul să te definească, să devină un monstru care te consumă din interior până când tu vei deveni un monstru? Niciun om nu e creat cu aceste tendinţe de a distruge pe cei faţă de care a simţit odată ceva bun, pe cei care îl iubesc.
Cum poţi să-ţi construieşti liniştea şi fericirea pe ruinele sufletului meu? Chiar crezi că e posibil să fii fericită sau măcar să-ţi fie bine distrugându-mă pe mine? Singura mea vină e că nu te uit şi nu pot să nu mă gândesc la tine şi îmi doresc să ştiu despre tine. În ochii tăi ăsta e un delict grav şi vinovatul trebuie închis în întuneric şi torturat continuu. Vezi, poate mi-a mai rămas ceva, distruge tot. Mai caută, că poate vei găsi o altă suferinţă pe care să mi-o provoci. De ce, dacă ai ţinut vreodată la mine, nu-mi poţi lăsa, măcar dintr-un sentiment omenesc de compasiune, câteva urme de bunăvoinţă? Îţi cer oare să-ţi îngrădeşti în vreun fel viaţa pentru mine? Să faci vreun efort pentru mine? Să calci peste dorinţele tale pentru mine? Îţi cer doar să nu-mi iei ce mai aveam, să nu-mi distrugi puţina linişte pe care mi-o mai lăsaseşi, cu alte cuvinte nu-ţi cer decât să nu-mi faci rău. Ai început să mă loveşti de când ai devenit rece şi indiferentă, cam prin 2008 şi de atunci mă loveşti mereu. Nu te vei lăsa decât atunci când mă vei distruge de tot? Ce bine îţi aduce ţie suferinţa mea?
Nu vei răspunde, sigur că eu nu merit preţioasele tale răspunsuri. Sau ştii că nu le poţi da, pentru că cine poate justifica o cruzime fără a folosi doar scuze fără fundament? Nu ai curajul să spui nimic şi te ascunzi din ce în ce mai mult. Poate chiar îţi e ruşine de ce faci, dar nu vrei să recunoşti şi fugi. E o ruşine plină de laşitate. Ştii, în sinea ta, că faci rău, dar te justifici şi continui să o faci, ignorând glasul conştiinţei.
Dacă îi distrugi pe alţii nu poţi câştiga linişte.
Lăsându-te pradă egoismului şi oricărei stări negative, vrând să te salvezi numai pe tine, în realitatea îţi faci rău. Distrugi singură ce aveai bun în tine şi devii un monstru. Cine va putea iubi cu adevărat acel monstru? Cine va rămâne atunci lângă tine?
Poţi să-ţi construieşti fericirea pe ruinele sufletului meu? Pentru că îţi spun, a mia oară, ai început demult să mă distrugi şi continui să o faci.
Priveşte într-o zi cu sinceritate în tine şi dă-ţi seama în ce te-ai transformat. Dar nu fugii cu laşitate de adevăr, ci încearcă să te îndrepţi. Crezând că îţi pregăteşti linişte şi cât mai puţină durere, îţi pregăteşti singură suferinţa.

Nu înţeleg cum te poţi simţi bine şi cum te poţi distra atunci când ştii că ai produs cu bună ştiinţă şi liberă voinţă un rău cuiva. Cum poţi să-ţi cauţi fericirea şi să râzi în timp ce un om suferă din cauza ta? Îi puteai dărui bucuria cu câteva cuvinte doar, dar ai ales să-i dai o amărăciune nesfârşită plecând pentru totdeauna. Cum poţi să te distrezi ştiind asta? Chiar dacă văd că mulţi oameni trăiesc aşa, mintea mea nu poate înţelege şi nici nu poate defini printr-o noţiune destul de potrivită aşa ceva.
Uneori mi-e teamă pentru tine. Nu o spun sau o gândesc cu un fel de superioritate, de condescendenţă. Sincer îmi este teamă pentru tine. Majoritatea oamenilor fac la fel ca tine, dar asta nu mă priveşte pentru că nu ţin la ei şi n-au decât să-şi provoace singuri suferinţă şi să plătească aşa cum merită pentru ce fac. Dar pe tine te-am cunoscut, am împărtăşit atâtea şi suferinţa ta m-ar durea şi pe mine.
Îţi cauţi suferinţa, cu atâta ardoare, numind-o fericire, alergi singură după ea. Ştiu că unii oameni sunt gata să accepte suferinţa care ştiu că va urma, de dragul unei fericiri scurte. Şi mai ştiu că unii pot trece uşor peste un eşec sau o dezamăgire, plecând în căutarea altei fericiri scurte. Dar oricât ai fi de schimbătoare în sentimente şi oricât ai uita pe unul ca să treci la următorul, nu eşti atât de rece sau de tare pe cât vrei să pari şi dacă vei iubi vreodată profund, cu adevărat, vei fi zdrobită. Abia când vei gusta suferinţa respingerii adevărate şi crude, vei vedea că nu poţi să o alini gândindu-te că ai trăit totuşi momente frumoase înainte. Va durea atât de mult încât va copleşi bucuria trecută. Chiar dacă nu va durea cât mă doare pe mine, nu eşti atât de nesimţită încât să te doară numai puţin şi gata. Bine ar fi să nu te dezamăgească nimeni, dar asta e o utopie. N-am văzut şi n-am auzit încă de vreo iubire reciprocă ce nu s-a stins până la urmă. Iar cel care a iubit mai mult este cel care rămâne cu suferinţa.
Tu o cauţi cu atâta ardoare…iubirea unui bărbat şi condiţia de servitoare a unei femei căsătorite. Fără să-ţi pese sau să îţi dai seama că vei suferi mult şi de o vei găsi, şi de n-o vei găsi.
Şi mai e ceva. Uneori mă simt vinovată. Atâta timp cât nu te voi uita şi nu-mi vei deveni indiferentă, această apăsare şi suferinţă pe care o simt va apăsa şi asupra ta. Şi după câte îmi dau seama, aşa va fi mereu. Nu pentru că eu îmi doresc asta, ci pentru că între sufletele care au intrat într-o legătură se păstrează această legătură atâta timp cât există sentimente. Oricât mi-ai da ignore, oricât n-aş mai ştii nimic despre tine, oriunde ai fugi, atâta timp cât eu mă gândesc la tine, tu nu poţi rupe legătura asta. N-am înnebunit încă, dar gândeşte-te puţin dacă n-am dreptate. Tu crezi în existenţa sufletului şi ai simţit câteodată legătura sufletească cu cineva. Când se creează o apropiere între două persoane, ele se influenţează una pe cealaltă. Fizic, poţi pune distanţă. Poţi să dispari complet din viaţa unui om. Dar dacă el încă se gândeşte intens la tine şi nu te uită şi are sentimente pentru tine, spiritual, sufleteşte, n-ai dispărut din viaţa lui. Crezi că el a dispărut însă din viaţa ta? Doar pentru că ai plecat departe de el şi nu-ţi pasă de el, nici nu-ţi mai aminteşti de el? Nu, nu putem întrerupe când vrem o legătură pe care am creat-o, la care am participat. Dacă nu o conştientizăm, nu înseamnă că nu mai există. Nu putem să-i influenţăm pe ceilalţi, să ne punem „ştampila” pe sufletul lor şi apoi să o ştergem. Ea rămâne acolo. Aşadar, atâta timp cât nu te uit, ceea ce simte sufletul meu legat de tine atârnă deasupra ta. Poate ca acel nor de plumb de care vorbeai. N-ai să scapi de el suferind o data, puţin, o dezamăgire. Va atârna acolo atâta timp cât eu sufăr. Îmi dau seama de asta şi de inconştienţa ta. Aş vrea să fie doar un nor alb şi luminos, de iubire, dar nu reuşesc întotdeauna. Îmi doresc atât de mult să ştiu despre tine, să putem vorbi, simplu şi normal ca două vechi prietene, dar tu nu vrei şi gândul nu numai că sunt zero pentru tine, dar nici măcar nu-mi permiţi să am din tine acea mică parte pe care o are o cunoştinţă oarecare si indiferentă, gândul ăsta mă umple de durere şi disperare, zilnic. Nu e vorba că nu mă mai iubeşti, sau că nu m-ai iubit de fapt niciodată, ci că m-ai aruncat cu atâta nepăsare şi cruzime. Nu pot opri durerea şi mă macină neîncetat. Aş vrea să scap de ea, dar puterea nu mai e demult la mine. Nu eu am creat-o, nu eu o pot şterge. Te va apăsa mereu, chiar dacă n-aş vrea. Uneori devin atât de conştientă de asta încât spun şi chiar ţi-am scris „Dumnezeu să te binecuvânteze”. Nu ştiu dacă măcar ai observat sau te-ai întrebat ce mi-a venit. Dar o spun pentru ca El să te scutească de amărăciunea sufletului meu care ţi se transmite.
Nu e vorba de un blestem sau de karma. E vorba de simplul şi logicul fapt că acţiunile şi cuvintele noastre au consecinţe asupra celor cu care am intrat în legătură. Consecinţele există, oricât nu ţi-ar păsa ţie de ce ai făcut şi continui să faci asupra mea – chiar dacă tu crezi că nu faci nimic, nepăsarea ta face multe.
Sigur, nu te poţi obliga să-ţi pese dacă nu-ţi pasă de cineva. Dar poţi fi sincer de la început şi poţi să te comporţi onest. Nu după ce ai declanşat totul să pleci crezând că în felul ăsta ai scăpat de orice consecinţă.
Nu mai poţi repara iubind, din moment ce n-ai iubit niciodată, dar poţi arăta omenie, poţi să tratezi omul acela ca pe o fiinţă şi să-i arăţi minimul de bunăvoinţă pe care o arăţi – din convenţie socială – colegilor, vecinilor sau cunoscuţilor. Dar tu alegi să tragi o perdea groasă peste trecut şi să pretinzi că el nici nu mai există dincolo de perdea. Dacă tu nu-l vezi şi spui „nu e nimic acolo” nu înseamnă că l-ai şters.
Ce ai semănat şi n-ai îngrijit a dat roade amare ca fierea. Dumnezeu să te binecuvânteze ca să nu le guşti niciodată în adevărata lor amărăciune.

Letters Not Sent

“Să învingi şi să aduci oamenii la disperare e uşor. Şi acuma, încă, după eşecul meu, continui să cred că e mult mai frumos să încerci a-i iubi, chiar împotriva lor.”
(André Maurois – “Climate”)

I

Nu credeam că voi ajunge să fac aşa ceva, dar multe nu le-am prevăzut eu în legătură cu tine. Mi-e silă de fluturatul sentimentelor în public, deşi pe net publicul e necunoscut. Dar dacă tu nu vrei să mă auzi, trebuie să găsesc o cale.
Dacă ar fi vorba despre o legătură obişnuită ruptă, aş căuta prilejuri să te văd şi/sau să-ţi vorbesc, oricât m-ar zdrobi atitudinea ta. Dar relaţia noastră s-a rezumat la convorbiri online şi mesaje pe mobil. Pentru mine ele au creat sentimente prea puternice ca să le mai pot dezrădăcina. Dar tu te-ai plictisit repede şi ai rezolvat problema cu câteva vorbe şi câteva click-uri. Nu-mi răspunzi la mailuri. E dreptul tău, deşi din punct de vedere moral e cumplit ce faci. Atunci îţi voi scrie „public”. Nu ştiu dacă vei citi dar eu îmi voi imagina că o faci şi voi continua să-ţi scriu. Se spune că nu e bine/frumos să speli rufele murdare în public. Dar eu nu mai am alternativă pentru că mi-ai trântit – iar – uşa în nas. E singura soluţie care mi-a rămas şi nu-mi pasă dacă e ceva ridicol sau umilitor, zadarnic sau nebunesc. Nu-mi pasă. N-am ce pierde. Mândria mi-am pierdut-o demult, în prima clipă când ai zis „vreau să terminăm cu relaţia asta” şi eu te-am implorat să n-o faci.
Aşa că îţi scriu „public” şi-mi închipui că vei citi odată şi odată. Voi aduna undeva aceste „scrisori” şi poate voi ruga pe cineva să ţi le trimită după moartea mea, ca un fel de testament. Te vor găsi ele cumva.
Oricâte întrebări aş pune şi oricâte argumente aş folosi, tu te faci că nu înţelegi. Eu evoc ceva ce a existat şi în care am fost implicate amândouă, îţi spun ce simt şi apelez la un comportament normal. Tu vorbeşti despre ce simţi tu faţă de un băiat şi cum ai vrea să fii tratată de el. De parcă ar putea exista vreo legătură între subiecte sau vreun termen de comparaţie.
Multă vreme m-am simţit umilită de faptul că te iubesc atât de mult în condiţii atât de stranii. Pentru că exista diferenţa de vârstă, pentru că ne cunoşteam numai de pe net, pentru că te-am văzut mereu mai presus de mine şi pentru că mă temeam să nu te sperii de intensitatea sentimentelor mele. Dar tu le-ai acceptat şi m-ai asigurat de multe ori că temerile mele sunt nefondate. Ba chiar te enervai dacă le tot repetam.
Această umilinţă a mea s-a înzecit acum pentru că ai negat totul dovedind că temerile mele nu erau deloc nefondate. Fraza „Femeia a cărei dragoste posesivă atârna ca un nor de plumb deasupra ei deja de doi ani jumătate.” a schimbat totul, a distrus şi umbra de încredere în sine care-mi mai rămăsese. Mi-ai spus că diferenţa de vârstă nu te deranja, dar acum sunt dintr-odată „femeie”. Mi-ai spus că iubirea mea nu e o povară pentru tine şi acum spui că te apasă ca un nor de plumb.
Ai spus „te iubesc”, apoi ai spus că o relaţie pe mess e incompletă şi pentru tine iubire nu este decât aceea între părinţi şi copii şi între soţ şi soţie.
Dar acum îmi dau seama că în ciuda tuturor acestor lucruri, n-ar trebui să mă simt umilită sau ruşinată pentru că te iubesc.
Nu sunt o ciudată. Nu te-am urmărit de departe şi mi-am închipuit că te iubesc şi că între noi e ceva, apoi totul s-a transformat în obsesie şi nu te mai las în pace deşi tu mă alungi. Nu s-a născut totul în capul meu, fără o bază reală. Dimpotrivă. Multă vreme am vorbit ca doi oameni obişnuiţi care îşi împărtăşesc pe mess păreri despre un personaj preferat şi pasiuni comune. Încet – încet şi fără să plănuim sau să ne dăm seama, discuţiile au căpătat şi accente mai personale. Ne-am împărtăşit idei generale despre viaţă, vise, chiar şi probleme personale. Am descoperit lucruri care ne legau. Relaţia noastră s-a născut treptat şi bazată pe convorbiri lungi şi sincere. Apoi eu mi-am dat seama că începusem să te iubesc şi am fost şocată. Ţi-am spus. N-ai fost deranjată. Am continuat să vorbim la fel ca înainte. Mi-ai spus că şi tu mă iubeşti, dar nu la fel de intens. Pentru mine era de ajuns, era chiar neaşteptat de mult şi de frumos. Mă acceptai aşa oribilă cum mă vedeam, mai în vârstă, fără vreun talent, cu un statut social inferior. Ai inventat chiar adresări speciale între noi şi totul părea minunat.
Apoi ai început să răreşti intrările pe mess, să lipseşti fără explicaţie. Să nu mai intri prima să vorbim deşi înainte o mai făceai. S-a instalat o oarecare răceală din partea ta şi te-ai îndepărtat. Era firesc să te întreb de ce, era firesc să fiu supărată. Neîncrederea mea în mine cumulată cu reproşurile şi cerinţele ca tu să fii cum ai fost până atunci te-au sâcâit până când n-ai mai vrut să vorbeşti deloc cu mine.
Nu era dragoste posesivă. Nu ţi-am pretins să nu mai iubeşti alte persoane sau să nu iubeşti un băiat. Nu ţi-am cerut să ne vedem. Nu ţi-am cerut nici măcar să intri pe mess conform unui program când intram şi eu. Tot ce îţi ceream era să fii cea care ai fost la început.
Eu am continuat să te iubesc, să caut prilejuri să-ţi vorbesc şi să mă adaptez la tot ce binevoieşti să oferi. Tu ai negat tot ce s-a întâmplat între noi, ai devenit indiferentă şi mi-ai dat ignore.
Eu continui să te iubesc, deşi te-ai schimbat. N-ar trebui să mă simt umilită sau jenată pentru că am spus „te iubesc” cu toată inima şi sentimentele mele rămân statornice. N-ar trebui să-mi fie ruşine. Cea care ar trebui să simtă ruşine eşti tu. În schimb nici nu-ţi pasă de asta şi tot ce vrei e să te protejezi de mari suferinţe şi să obţii iubirea unui băiat.
Cu un click ai fugit de orice responsabilitate. Ca şi cum eu te-am văzut peste drum, mi-ai plăcut şi tu nici nu mă cunoşti, nici n-ai avut legături apropiate cu mine, nici n-ai ce-mi face, că nu ai nicio vină.
Nu, cu siguranţă ruşinea nu e la mine.
Aşa că voi scrie în continuare şi voi spune fără jenă „te iubesc”, pentru că aşa simt.
Văd cine eşti, ai merita să te dispreţuiesc, dar nu pot. Într-o secundă aş uita tot răul, aş face tot ce pot pentru tine, în condiţiile date. Dar tu nu-mi permiţi, mi-ai întors spatele.