Skip navigation

Category Archives: În urma ta (versuri)

Câţi prieteni îţi vei face
după ce m-ai azvârlit în gheenă?
Cum îţi împarţi iubirea
după ce ai scuipat-o pe-a mea?
Pe temelia unui suflet însângerat,
ţi-ai lipit cărămizile cu uitare.
Când inima mi se cutremură de plâns,
au să cadă toate.
Şi nici n-ai să bagi de seamă,
aşa cum te roteşti în jurul propriului eu.
Doar în clipa în care
toate ale noastre se vor descoperi
în lumina Lui,
vei înţelege.
Dar va fi prea târziu.

Anunțuri

E târziu.
Lumea are alte reguli
decât mintea mea amorţită cu fantezii.
Dar ce legături mai am cu ei?
Sunt mulţumită departe,
atâta timp cât nu văd pe ce stau.
De n-aş avea nevoie decât de cuvinte,
imagini şi gânduri!
Fericirea mea a murit
odată cu ultima fărâmă de omenie din tine.
Nu te pot ierta; n-ai murit răpusă de ceva din afară.
Te-ai sinucis, aruncându-mi iubirea într-un râu de otravă
cu pietre-ascuţite şi spumă murdară.
Umbrei tale veşnic îi strig
cuvinte de foc
în zadar.
Nu ai iertare
în cer şi pe pământ.
Crima ta e-mpotriva luminii,
împotriva aripilor albe ale iubirii.
Nu ai iertare,
dar eu încă mă rog s-o primeşti.

N-ai decât să fugi, să te-nchizi
în turnul tău de cleştar
uitând complet c-a existat odată „noi”.
N-ai decât să îţi astupi ochii
privind doar spre tine
şi să taci.
De nu m-asculţi tu, am să strig la răspântii
cu glasul puternic înecat în sânge amar
şi cu pieptul dezvelit fără jenă,
căci ce mi-a mai rămas acum de pierdut?
Astupă-ţi ochii cât vrei,
în afara turnului tău ai semănat furtună
şi va ajunge la tine, oricât de târziu.
M-ai spulberat
şi acum sunt duhul nebun
ce-ţi va şopti ne-ncetat la ureche,
atunci când crezi că te-ai închis mai bine,
„încă te iubesc”.

Arşi de lacrimi oprite
plămânii se sufocă încet.
Pe-o spirală de noapte
mintea se-nvârte, nebună.
De ce nu m-ai făcut un gândac?
Sub pasul ei
m-aş fi strivit pentru totdeauna
şi gata.
Veşnică m-ai făcut.
Agonie.
Pieptul meu e doar o rană oribilă
în care scurmă iar şi iar
o gheară de fier.
Ţipetele mi se zbat în craniu
neauzite.
Nu s-a mulţumit să mă distrugă o dată,
rănile trebuie-nnoite
la intervale inegale,
nu cumva să existe vreo venă
ori vreo articulaţie pe undeva
care să nu fi gustat durerea.
Când urlu sfâşiată „ajunge”
nu vrei să pui capăt, Doamne.
Gheara scurmă iar, nemilos.
Implor degeaba,
să-mi iei minţile nu vrei.
Doar pe ea mi-o arăţi şi mi-o iei
cu-atâta cruzime.
Nu vezi că degeaba a murit
şi umbra ei vine şi pleacă?
Oriunde s-ar duce de-acum înainte,
mi-a lăsat durerea
să-mi curgă în loc de sânge prin vene.
Impregnată în suflet
încât şi viaţa de mi-aş lua-o,
ea tot va rămâne.

ALCOOL

Zăpada de azi
– o bucurie rece care nu m-atinge
e doar o altă formă
a dorului de ce ar fi putut să fie.
Mă otrăvesc cu alcool
minţind în dreapta şi-n stânga
cum că sunt bine.
O-ntindere neagră, pustie
e tot ce rămâne pentru mine
din tot ce există.
Sunt o conştiinţă zdrobită
care s-a pierdut pe sine,
o umbră nebună şi tristă.
Demult m-am deşertat,
m-am risipit în tine,
dar tu nici nu exişti,
n-ai existat niciodată;
te-am plăsmuit din cuvintele cuiva
care îţi poartă numele
şi din vis.
Te-am iubit cu toată fiinţa,
cu toată puterea, aprins.
Ca un foc dezlănţuit, nebunesc.
Tu nu exişti, n-ai existat niciodată,
dar eu şi azi şi în veci te iubesc.
Ea şi-a luat cuvintele înapoi
şi azi îi este silă de mine.
Iadul m-a cuprins apoi
şi nu pot să ies,
cu alcool mă otrăvesc;
poate se va-ntâmpla o minune
şi-am să dispar.
Liberă are să fie atunci
iar eu voi afla că a fost doar un coşmar.
Dar minuni din acestea nu sunt.
Voi sângera până mor,
rătăcind pe pământ
cu mintea-necată-n alcool.

(luni 27 decembrie 2010)

Sinucidere

Zadarnic mai implor acum
vreo urmă de-ndurare.
Nimeni nu mă aude.
A plecat demult.
Doar întuneric nebun
şi gheara veşnicului chin
care se răsuceşte nemilos în piept.

Credeam că ies din tăcere în viaţă,
credeam că mă arunc în lumină
şi am făcut-o cu toată fiinţa.
Dar m-am trezit în moarte.
Atât de amară
atât de nesfârşită
durere.

Încă un an de moarte pentru mine
de ochi scăldaţi în ape mai amare;
în lanţuri umilită, strânsă bine,
cu oase zdrobite de nepăsare.

Scurmând cu degete de răzvrătire
în pieptul amintirii ce mă frânge
şi negăsind uitare, izbăvire,
scriind pe ziduri cu noapte şi sânge.

Încă o zi ca un munte de sare
şi foc ce se zbate în ochi şi în piept.
În şirul de ani grei de neuitare,
încă o zi în care n-am ce s-aştept.

Nici măcar un fulg de zăpadă stingher
dorul sălbatic nu vrea să-mi aline
şi ploile curg fără milă din cer.

Mişcările din jur, toate-mi sunt străine;
pe-un tărâm al minciunii,-ntr-o gheară de fier
inima-i captivă, departe de mine.

„Natura umană”

Încântător îţi pare atunci când primeşti
La început atenţii, chiar le preţuieşti.

Să fii iubit îţi place, nu poţi s-o ascunzi
La gesturi şi cuvinte din reflex răspunzi.

Interesul însă cu timpul păleşte
Ce-ţi plăcea odată azi te plictiseşte.

Largă este lumea, te îndepărtezi,
Alte moduri afli ca să te distrezi.

Dacă pentru-acela nimic nu-i schimbat
Şi înapoi te vrea, te simţi iritat.

Când nu-ţi cerea nimic, iubirea-i ţi-a plăcut
Astăzi şi un cuvânt ţi se pare mult.

Dragostea deschisă şi-n felul ei naivă
Ţi se pare-acum stresantă, posesivă

Ca pe-un fruct stricat departe o arunci
Demult ai uitat tot ce-ai spus atunci.

Vei căuta iubire în toată viaţa ta
Şi când n-ai s-o găseşti, blestem îţi va părea,

Fără să te gândeşti că-i absurd să speri
Să primeşti iubire când gheaţă oferi.

Ai avut odată şi ai aruncat;
Viaţa va întoarce mereu cum ai dat.

Buzele mi-au amorţit
şi limba mi-e grea şi ciudată
de-aş încerca să te chem ar fi zadarnic.
Totul e amorţit în mine
şi-nvăluit într-o ceaţă plăcută în jur.
Lacrimile-mi sunt vechi
şi fierbinţi.
Nimic nu e real.
Spune-mi că visez,
că mă voi trezi într-o zi din coşmar.
Arsura din gură şi gât
spune-mi că e doar un vis urât
nu un medicament pentru amintiri
nu o otravă care-mi macină trupul
dar îmi slăbeşte durerea.
Limba mi-e grea
zadarnic te-aş chema.

Her black hair on her face.
Covered eyes cries her life.
Dark and dim,
Bright and proud stays the same in hollow pain.
I’m loosin’ all I had.
She’s craving for her death.
Sorrow brings your grace down, bury me inside of you.
Memory makes you bleed again.
Blackened tear drops down her chest.
Fell her skin, so warm and soft.
Salty drops on her cheek.
Blackened wings wet and burnt.
Buried cold inside her soul.
I’m loosin’ all I had.
She’s craving for her death.
Sorrow brings your grace down,
bury me inside of you.

Memory makes you bleed again.
Blackened tear drops down her chest.

Last candle burnt down long before,
shattered words in a shape of pray.
Memory makes you bleed again.
Sorrow burns her wings again.
No matter where I lay, my feet won’t carry me.
I’m asleep but I can’t rest, so let me go now.
I’m loosin’ all I had. I’m craving for my death.