Skip navigation

Category Archives: oarecare

When you love you just look at her and believe all her words. Thousands and thousands before you failed. Dozens around you are failing. You know you’re not better than them. Yet you believe.
Because she’s the one who’s telling you all those things and you trust her, you’ve given her your heart and everything you are.
When you love you believe.
When she leaves you’re shocked and heartbroken. Thousands and thousands before you have gone through the same thing. Dozens around you are having the same experience. Yet you’re shocked and heartbroken. You never really expected it.
Because it was her. Her. Your everything. The one who said „I love you”, the one you believed and you trusted with your heart.
History has no meaning. We learn nothing from it.
We keep thinking „For me it will be different.” It wasn’t. It’s not.

            Ieri Teo mi-a cerut să ne mutăm împreună. Nu a fost prima dată, însă a fost cea mai insistentă, la fel de serioasă ca o cerere în căsătorie. Ca de fiecare dată până atunci, am refuzat. Mă mulţumea relaţia noastră aşa cum era acum; ne întâlneam când aveam timp, ne simţeam bine împreună şi nu ne făceam iluzii. Cel puţin eu evitasem să îmi fac.

            Să fie vina romanelor pe care le-am citit în perioada adolescenţei? Sau a nenorocitelor de filme americane? „Până când moartea ne va despărţi”. Măcar la noi e ceva medieval şi fără menajamente, depoetizat: „Şi dă roabei Tale acesteia să se plece în toate bărbatului său şi robului Tău acestuia să fie cap femeii”.

            A insistat până când i-am promis că mă voi mai gândi până mâine. Dar ştiu care va fi răspunsul meu final. Voi spune „nu”, chiar dacă asta ar duce la despărţire. M-am gândit serios astăzi, încercând să-mi dau seama de ce mă ţin departe de o relaţie mai profundă. Aşa cum se întâmplă de obicei cu comportamentele umane, motivele care le-au cauzat nu sunt nici singulare, nici foarte bine definite.

            Aseară am fost la ziua unei cunoştinţe şi printre invitaţi a fost şi prietena mea Rodica. Felul în care s-a încheiat petrecerea nu a fost o noutate pentru mine. Toate ieşirile seara în oraş împreună cu ea se termină în mod invariabil: eu îi susţin paşii împleticiţi până la taxi, apoi până în casă. Îi ţin capul şi îi îndepărtez părul căzut peste faţă când vomită în toaletă. Aseară nici n-a ajuns până în baie, ci a vomitat pe covoraşul din holul de la intrare. Am spălat-o pe faţă şi am ajutat-o să se întindă în pat, ascultându-i cuvintele abia articulate şi fără sens. Alterna între râs prostesc şi lacrimi. Apoi, într-un acces de sinceritate ce părea aproape lucidă mi-a spus, cu o disperare pe care n-am s-o pot uita: „Îmi e aşa dor de el! Măcar să-l pot vedea. Să-i aud vocea.” E incredibil de dureros să-ţi vezi prietenii distrugându-se singuri sau lăsându-se distruşi de alţii şi să nu poţi face nimic. Probabil Rodica nici nu-şi va aminti ce mi-a spus, dar în clipa în care a rostit acele cuvinte a fost ca şi cum m-a lăsat să privesc în abisul în care a căzut şi se zbate să supravieţuiască. Nu faptul că mi-a confirmat bănuielile m-a zguduit, ci măsura în care suferinţa poate să sfâşie o inimă.

            Rodica e încă tânără, are o slujbă bună, casă şi maşină, cu alte cuvinte are o viaţă pe care mulţi o consideră fericită, sau cel puţin realizată. Acum doi ani a divorţat, lucru la care nu se aştepta nimeni. Ea şi Liviu au fost căsătoriţi şi fericiţi timp de şase ani. Şi nu vorbesc despre o fericire aparentă, de acea mască pe care soţii o poartă în public pentru a da impresia că totul merge bine în căsnicie. De multe ori mi-a povestit entuziasmată detalii romantice ale relaţiei lor. Am fost cu ei la diverse petreceri şi chiar la ieşiri în patru în oraş. Le invidiam relaţia, dorind ceva asemănător pentru mine, chiar dacă n-aş fi recunoscut niciodată asta. Între ei era acel gen de iubire reală care te face să-ţi spui „uite că se poate” şi îţi alimentează fără să vrei speranţa.

            Apoi lucrurile s-au alterat destul de rapid şi el a anunţat-o că s-a îndrăgostit de altcineva. O fată pe care o cunoscuse la serviciu, care îl făcea mai fericit decât se simţise în ultimul timp alături de Rodica. Ea a recunoscut că avusese câteva luni mai dificile la serviciu, treceau prin restructurări şi ca şefă de departament trebuia să aleagă cine va pleca din companie, responsabilitate care o apăsase destul de greu. Cumulat cu pierderea unei sarcini şi cu timpul tot mai puţin petrecut împreună, toate creaseră tensiune între ei. În acea perioadă el cunoscuse altă femeie şi se simţise mai relaxat în preajma ei, mai „viu”, aşa cum se exprimase. A fost destul de corect, a cerut divorţul înainte să o înşele – cunoscându-l, cred asta – şi chiar părea sincer afectat că o răneşte astfel. Dar nu putea rămâne lângă ea când iubea pe altcineva, ar fi fost amândoi nefericiţi. Rodica a înţeles asta la nivel raţional, aşa cum toţi înţelegem, dar nu a reuşit niciodată să împace sentimentele cu raţiunea. Nu ştiu dacă îl iubeşte încă, sau iubeşte amintirea a ceea ce au avut împreună, ori a rămas numai disperarea pierderii. Dar ştiu că încearcă să-şi înece suferinţa în alcool şi dacă nu se va opri va pierde şi mai mult decât a pierdut deja.

            Disperarea pe care am văzut-o aseară pe chipul prietenei mele m-a făcut să-mi amintesc de un caz pe care l-am avut anul trecut. Am fost chemaţi într-un apartament din zona centrală de o femeie care îl găsise mort pe proprietar când venise dimineaţa să facă menajul.

            Din primele constatări era vorba aproape sigur de o sinucidere. Mirosul de gaze te lovea încă de la intrarea în scară. Femeia găsise în uşă un bilet prin care era atenţionată să nu aprindă lumina ca să nu provoace o explozie. În bucătărie era un bărbat cam de vreo 40 de ani în scaun cu rotile, cu capul aşezat pe masă ca şi cum ar fi dormit. Lângă el era un bilet scris de mână, în mod clar acelaşi scris ca pe bileţelul din uşă.

            „Viaţa nu mai are niciun sens pentru mine, aşa că am decis să-i pun capăt. Nimeni nu este vinovat de asta şi nimeni nu m-a împins să fac asta, este decizia mea şi aş vrea să fiţi toţi împăcaţi cu ea.”

            Femeia care îl găsise încă tremura şi abia a putut să ne spună cum se întâmplase. Am rugat-o să meargă la secţie pentru o declaraţie.

            Era vorba de intoxicaţie cu gaz metan, nu erau semne de intrare forţată în apartament sau de folosire a forţei asupra bărbatului, dar rămânea ca medicul legist să examineze cadavrul pentru a formula concluzia finală.

            A trebuit să vorbim cu rudele pentru a scrie raportul cazului şi atunci am aflat câteva detalii despre viaţa acelui om. În urmă cu doi ani un accident rutier în care au murit trei persoane l-a lăsat în scaunul cu rotile, un paraplegic fără şanse de recuperare. Cu şase luni în urmă soţia obţinuse divorţul şi se mutase din apartament. Am găsit-o acasă la ea la trei ore după ce descoperiserăm cadavrul fostului soţ. Era sâmbătă dimineaţa şi mi-a deschis uşa cu o faţă obosită, cu cearcăne şi urme de rimel pe care nu-l ştersese cum trebuie. Când i-am spus ce se întâmplase mi s-a părut destul de afectată. Un pic mai mult decât o fostă soţie care abia aşteptase să scape din mariaj, dar nu suspect de afectată încât să cred că ar fi ascuns ceva. Mi-a spus că în noaptea aceea fusese la o petrecere până la ora două cu mai mulţi prieteni care puteau confirma şi a promis să vină la secţie în acea după-amiază pentru a da o declaraţie.

            La trei după-amiaza stăteam la birou şi mă uitam pe facebook la pozele de la petrecerea unde fusese femeia. Unii dintre invitaţi se grăbiseră să spună întregii lumi cum şi-au petrecut ei noaptea de vineri. În aproape toate pozele în care apărea, zâmbea sau râdea. În unele dansa şi îmi imaginam că dansul era destul de provocator.

            Fratele bărbatului mort tocmai plecase, după ce povestise cum după divorţ el angajase pe cineva care să-l îngrijească pe bărbat. El se ocupa de plata facturilor şi de alte treburi necesare în casă şi ajutorul pentru handicap pe care îl primea fratele lui nu acoperea toate cheltuielile. „Dar nu m-am plâns de asta, măcar dacă el s-ar fi simţit bine. După ce ea l-a părăsit, a căzut de tot. Veneam pe la el de două ori pe săptămână, ne uitam la un meci şi beam o bere, dar nimic nu-l mai făcea să zâmbească. Parcă murise deja.” Spunea „ea” referindu-se la fosta cumnată cu o voce plină de resentimente.

            Din cele declarate de femeia care îl îngrijise pe bărbat şi de fratele lui era clar că fusese deprimat şi poate chiar disperat, dar cu toate astea nu se aşteptase nimeni la sinucidere.

            Voci ridicate dincolo de uşă m-au făcut să privesc pe fereastră. Venise fosta soţie şi cumnatul ei care tocmai pleca i-a aruncat câteva vorbe care sigur nu fuseseră deloc plăcute, pentru că am văzut cum i se schimbă expresia feţei, mai degrabă în suferinţă decât în furie. Când a intrat în birou reuşise să pară mai degajată şi arăta mai bine decât de dimineaţă, machiată discret.

            Mi-a spus că au fost căsătoriţi timp de nouă ani şi au fost destul de fericiţi împreună, dar totul s-a schimbat odată cu accidentul. După ce a aflat că va rămâne tot restul vieţii într-un scaun cu rotile, paralizat de la mijloc în jos, bărbatul a spus că ar fi preferat să moară. Înainte era o fire activă şi veselă, îi plăcea să facă mici treburi prin casă, reparaţii şi renovări; acum devenise ursuz şi irascibil. Încercase să-l ajute, îi propusese să meargă la un psiholog şi lucrurile aproape că se schimbaseră în bine. Aici femeia s-a oprit şi masca de detaşare i-a căzut într-o clipă. A început să plângă. Era mai mult decât un acces de tristeţe. Plângea cu suspine şi umerii i se scuturau violent, ca sub o povară prea grea. După câteva minute lungi s-a mai liniştit şi a putut să vorbească din nou. Rareori am văzut atâta disperare în ochii cuiva.

„Fratele lui mă crede un monstru, poate şi tu crezi la fel şi poate chiar sunt. Dar nu mai puteam rămâne lângă el. L-am îngrijit mai mult de un an, suportându-i nervii, crizele de depresie, l-am îngrijit ca pe un copil. Poate s-a agăţat de mine ca să mai trăiască, dar eu nu mai puteam duce o astfel de viaţă. Sunt încă tânără, trebuia să rămân condamnată şi eu la o viaţă tristă şi monotonă, fără fericire? Chiar sunt un monstru pentru că am vrut să trăiesc? Să pot râde din nou? Să fiu fericită? ”

Sigur că nu era un monstru, ci doar un om obişnuit, cu dorinţe fireşti.

 

            Teo a plecat acum câteva minute. A vrut răspunsul final şi i l-am dat. I-am văzut clar durerea de pe chip şi inima mi s-a strâns, dar nu puteam face altfel. Când m-a întrebat de ce,   i-am răspuns simplu: „Pentru că vreau să fim împreună până când moartea ne va despărţi, nu până când unul dintre noi nu va mai fi fericit lângă celălalt.”

            Pentru că, aşa cum iubirea nu apare în acelaşi moment pentru doi oameni, nici nefericirea nu apare în acelaşi timp. Când unul dintre parteneri va înceta să-şi mai găsească fericirea lângă celălalt va pleca, lăsându-l mizerabil şi distrus. Nu vreau să fiu nici unul dintre acei parteneri.

I never thought I’ll be able to ‘talk’ to her so friendly, so…without resentments.  Funny thing, it feels great.

I’m absolutely sure this wouldn’t have been possible without someone who practically mended my heart. It’s a miracle I never expected, to be free of those awful hard feelings that bordered on hatred and poisoned my soul.

It’s like I’m talking to an old friend that knows me well and in the same time a different person than the one who made me suffer. Now I can see my mistake. I should have read the signs, understood that she didn’t love me, stopped dreaming, stopped asking something in return. But I was too blinded by my feelings and I held on some words, simple words. In the end I became clingy, even hysterical.

I almost can see the past with objective eyes. There’s no one to blame and we’re both to blame. Still it doesn’t matter anymore, it’s just an experience we both needed. Or not. But I think I have learned a few things from it.

Sometimes there’s a thought that bothers me slightly but I push it down quickly ‘cause it doesn’t matter anymore. I’m almost sad realizing that she never loved me. Not the erotic kind of love, but something more than mere friendship. I don’t know if I’m bothered by this because it makes me a fool or an unworthy person. But it’s all in the past and can’t hurt me anymore.

It’s quite amazing what someone else’s love for us can do.

 

Sau din Biblie. Nu glumesc, exista in Pildele lui Solomon cateva pasaje care recomanda pedeapsa fizica drept metoda de educare a copiiilor. Ba chiar se spune ca daca iti iubesti copilul trebuie sa-l corectezi prin bataie. Si Solomon a fost cel mai intelept om al timpului sau. Sau poate chiar cel mai intelept om al tuturor timpurilor. Asadar parintii crestini au o baza religioasa pentru abuzul fizic impotriva copiiilor. Si sunt destul de revoltati cand apar legi care le interzic acest lucru.
Iata pasajele biblice:

Pilde 13, 24 Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme.
Pilde 22, 15. Dacă nebunia se pripăşeşte în inima celui tânăr, numai varga certării o va îndepărta de el.
Pilde 23, 13-14 Nu cruţa pe feciorul tău de pedeapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare. Tu îl baţi cu toiagul, dar scapi sufletul lui din împărăţia morţii.
Pilde 29, 15 Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) face ruşine maicii sale.

Nu cred ca au nevoie de interpretari. Totusi, pusi uneori in fata uriasei prapastii si a contradictiilor dintre Dumnezeul viloent si crud al Vechiului Testament si Dumnezeul iubirii din Noul Testament, preoti si credinciosi incearca sa gaseasca explicatii si o concesie. Spun ca este o diferenta de cultura, spun ca Hristos a adus o alta lege, a iubirii si nu se mai aplica toate preceptele Vechiului Testament. Problema e ca ei pastreaza unele dintre ele, selectiv, dupa criterii care mie personal imi scapa. Nu se mai permite uciderea cu pietre a femeilor adultere, dar inca se considera necurata femeia in timpul menstruatiei si dupa nastere. De fapt statutul femeii ramane acela de sclava a barbatului si fiinta creata pentru acesta, dar nu pe baza cuvintelor lui Hristos, ci in principal pe baza gandirii apostolului Pavel. De la Pavel incolo, sfintii bisericii perpetueaza acest statut care in prezent este sustinut si de doctori universitari. Si este enuntat sus si tare in ceremonia casatoriei.
De fapt de ce ar accepta vreodata barbatii drept egala o fiinta despre care Eclesiastul spune: „Şi am găsit că mai amară decât moartea este femeia a cărei inimă este o cursă şi un laţ şi ale cărei mâini sunt nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea.” (7, 26)
Inteleg nevoia lor de a-si pastra statutul superior in societate, dar nu accept ca Fiinta absoluta care ne-a creat si este numita Iubire ar fi creat stapani si sclavi, ar recomanda abuzul fizic si desconsiderarea unora de catre ceilalti, sau ar fi creat niste torturi de o ingeniozitate plina de cruzime pentru orice greseala savarsita de oameni.
Asadar ma confrunt cu grava si dificila problema a despartirii imaginii lui Dumnezeu de ideile promovate de cei care se numesc servitorii Lui si continuatorii lucrarii Lui in lume. Ba mai mult, administratorii tainelor Lui si singurii prin care poti ajunge la El. Este clar ca problema nu are rezolvare. Dar nu mai pot crede intr-un Dumnezeu care m-a creat ca sa imi gasesc un barbat-stapan si sa nasc o turma de copii, singurul meu drept fiind acela de a fi iubita de respectivul stapan. Nu pot crede intr-un Dumnezeu care indeamna oamenii sa-si transmita ideile despre lume copiiilor lor prin bataie. Nu pot crede intr-un Dumnezeu care a inventat modalitati variate si groaznice de torturare a oamenilor dupa moarte, pe vecie si lasa fiinte care reprezinta raul pur sa le aplice. Nu pot crede.

Pentru că GIFurile sângeroase nu ajută prea mult plănuiesc să mă întorc la scris. Dar, ca în toate aspectele vieţii mele, doar plănuiesc, nu transpun în practică nimic.
Şi perspectivele de serviciu pică una câte una. ”Lăsaţi CV-ul” şi asta e tot. Mai bine mă duc la ţară şi cultiv legume, iar pe timpul iernii fac din quilling o afacere. De parcă se câştigă bani din asta!
În fine. Ziceam că vreau să mă apuc de scris, dar planul pe care îl am nu e deloc atrăgător, fiind inspirat din realitate. Ce folos însă? Oamenii nu-şi vor schimba mentalitatea nici într-o mie de ani. Cel puţin nu în partea asta a Europei.
Mama e revoltată din cauza unui panou publicitar din oraş cu un băiat şi o fată sărutându-se. Azi am auzit la radio că biserica rusă a cerut credincioşilor să renunţe la reţelele de socializare în post.
Şi eu mă mai mir de reacţia altora la ceva care contravine întregii lor mentalităţi!
Femeile trebuie să se căsătorească cu bărbaţi de vârstă şi condiţie socială apropiate de ale lor, aprobaţi de părinţi, apoi biserica le dictează în ce zile şi în ce poziţie au voie să facă sex.
Orice altă cale aleasă e o monstruozitate care trebuie privită ca o boală gravă şi înlăturată imediat, iar cei care au îndrăznit să o aleagă şi nu o renegă trebuie persecutaţi.
Mă întreb ce rost are să mai trăiesc dacă sunt aşa o aberaţie.

Un văr de-al meu i-a împrumutat săptămâna trecută surorii mele o carte anti-feminism. Ea a luat-o din politeţe şi într-o zi mi-a citit pasaje la întâmplare ca să se distreze pe seama ideilor aberante enunţate de un oarecare ”doctor” (titlu universitar, cred).
Dacă ea a avut înţelepciunea de a nu lua în serios o doctrină misogină pe care o detestă, eu am fost extrem de violentă în revolta mea.
Nu ştiu date istorice despre feminism ca mişcare, nici definiţii savante legate de asta. Aşa că nu mă pronunţ asupra binelui sau răului provocat de acest curent. Dar o carte care susţine că scopul femeii este să se căsătorească şi să facă copii e din start o mizerie pentru mine. O ruşine, o monstruozitate a gândirii patriarhale. Încercarea de a include o astfel de teorie în religie, ca şi cum asta ar fi voia lui Dumnezeu e aberantă. Totuşi e susţinută acerb de preoţi şi teologi. Cu toate că biserica ortodoxă cinsteşte pe sfintele fecioare mai presus decât pe cele care au fost căsătorite. Dar peste aceste nepotriviri se trece uşor, prin ignorare sau abilităţi retorice.
Ei prezintă un Dumnezeu al dominaţiei bărbaţilor care a creat un gen superior/dominant şi altul supus, drăgălaş, bun la treburi casnice şi obiect al plăcerii. Ce ruşine! Hristos n-a vorbit de bărbaţi şi femei, de supuneri oarbe şi de scopuri diferite ale celor doua genuri. El a vorbit doar de iubire şi de o împărăţie veşnică în care nu se mai deosebesc bărbaţi şi femei pentru că toţi sunt una în El.
E pur şi simplu josnic să-L transformi pe Dumnezeu în conştiinţa oamenilor după bunul plac al genului dominant pe moment.
Profitând mai întâi de forţa fizică şi mai apoi de secole de îndoctrinare, bărbaţii au condamnat şi condamnă femeile care vor drepturi egale. Drepturi de om. Am trăit mii de ani pe pământ şi n-am evoluat deloc. Rasa umană mă dezgustă.
Şi cartea aceea mă dezgustă cumplit (deşi n-am citit-o şi n-o voi face niciodată) dintr-un motiv foarte simplu: un bărbat enunţă care ar trebui să fie scopul existenţei fiecărei femei de pe faţa pământului şi din toate timpurile; scopul ei este să se căsătorească. Adică Dumnezeu nu Îşi „permite” să intre cu bocancii în viaţa nimănui ci îi lasă fiecăruia libertatea de alegere, iar un oarecare om îşi permite să enunţe reguli pentru toată umanitatea?
Sclavii nu sunt oameni, negrii sunt inferiori albilor, evreii sunt inferiori rasei germane, femeile sunt inferioare bărbaţilor (sau au rol de susţinere a bărbaţilor, nu drepturi egale). Vom învăţa vreodată ceva din istorie? Din propriul nostru bun simţ pe care îl încălcăm prin aroganţă?
Dacă promovează pe scară largă asemenea idei monstruoase despre dominaţia unora asupra celorlalţi, ba chiar face asta în numele lui Dumnezeu, atunci rasa umană e dezgustătoare şi abia îi aştept pieirea.

When I met her she was an innocent child and I was heartbroken and blind to the world. I was an ashes storm, writing poetries for another girl and begging for her lost or non-existent love.
So I said it from the start, I can give her my frienship, but never a piece of my heart, cause my heart was given and denied.
It was a long way, it took me some time to consider her my friend. I’ve fallen slowly, without knowing. I realized late that she was the biggest part of my healing. The one who restored my trust, my hope, and healed my heart.
For a long time I thought that she’s just a dear friend, until I understood how devastated I would be without her.
It took me forever to say „I love you”. I’m quite dense, I guess.
This summer I found out what happiness is. I couldn’t deny the truth anymore, I’ve felt truly loved and happy.
If there’s a meaning in everything, then the meaning of my first, one sided and unfortunate love was to know what it means to be heartbroken in order to never break someone’s heart.
I had to know what false love is so I could recognize true love when I see it. Now I realize this and I try to be at peace with myself.
And if someone would ask me what love is, I couldn’t give them an elaborate answer. I just know it deep in my heart. Love is when I look into your eyes.

Pentru cineva obişnuit să asculte o muzică ce rezonează cu starea interioară, recunosc, ultima săptămână a fost grea. Absolut de necrezut, nu mai găseam puncte comune cu versurile din gothic sau alternativ metal. Poate doar vocea deosebită a lui Marko Saaresto cântând:
“Don’t cry for your love, cry tears of joy
Cos you’re alive cradled in love”
Aveam nevoie de muzică şi cine ar fi crezut că voi avea o revelaţie intrând într-un minimarket? Se difuza acolo la radio o melodie pe care o ascultasem fără să vreau la refuz la vremea ei şi mi se păruse mereu prea visătoare si exagerată ca şi mesaj transmis. “I’m alive”:

When you look at me
I can touch the sky
I know that I’m alive
[…]
When you reach for me
(Raising spirits high)
God knows that

That I’ll be the one
Standing by

Through good and
Through trying times

And it’s only begun
I can’t wait for the
Rest of my life

Da, cam siropos ce-i drept, dar abia când treci prin anumite momente şi simţi ceva deosebit poţi înţelege semnificaţia de dincolo de exagerarea lirică. E acea stare de “a trăi” şi nu doar de “a exista” pe care ţi-o dă sentimentul că cel puţin în ochii unei persoane tu contezi. Exact înainte să intru în minimarket mă gândeam la o replică pe care aş putea să o scriu şi care este ceea ce am trăit şi cunosc, o frază care spune cam acelaşi lucru ca şi versurile melodiei amintite: “Toată viaţa mea m-am considerat un nimeni, dar simpla ta privire mă face să fiu cineva.” Este poate o dovadă de slăbiciune să îţi tragi puterea din iubirea cuiva pentru tine, dar cred că pentru orice om sincer şi normal faptul că este iubit îi dă noi imbolduri, încredere, curaj şi speranţă. Puterea de a reuşi vine fie din tupeul şi obrăznicia fiinţei superficiale, fie din aroganţa celui care se iubeşte numai pe sine, ori din bucuria profundă şi greu de descris a celui care se ştie fără îndoială iubit şi răspunde cu acelaşi sentiment. Sau poate doar filosofez şi eu.
Poate ca o coincidenţă. am avut mereu în minte versuri din “Falling into you”. Şi e ciudat cât de potrivite sunt şi cum capătă un înţeles şi ceea ce părea pus acolo de dragul de a ieşi ritmul.
“I was afraid to let you in here
Now I have learned love can’t be made in to fear
The walls begin to tumble down
And I can’t even see the ground

I’m falling into you (falling into you)
This dream could come true
And it feels so good falling into you

Falling like a leaf, falling like a star
Finding a belief, falling where you are
[…]

So close your eyes and let me kiss you
And while you sleep I will miss you”

It feels damn good indeed! Şi această cădere care nu este cădere înseamnă într-adevăr găsirea unei credinţe, a unei convingeri noi. Dar serios, cum poţi să simţi lipsa cuiva care doarme lângă tine în timp ce nu dormi? O, dar pun pariu că se poate.
Ştiu că par drogată, dar cred că e un drog excelent. Şi nu regret nimic.

Don’t be afraid to feel this way
[…]

If I am crazy, just don’t care
It doesn’t mean I don’t want you near,
This is the story about me and you
And it’s called…

Faith!
Right beside you is where I’ll stay”
(“Faith”)

“Where it was dark now there’s light
Where there was pain now there’s joy
Where there was weakness, I found my strength”
(“A New Day Has Come”)

Aici nu a fost niciodată acasă
sub ochiul atoatecritic,
sub zidul inscripţionat cu reguli.
Mereu am vrut să fiu în alt loc,
departe, doar eu.
A trebuit să învăţ ce nu este iubirea
înainte de a înţelege ce este.
Lumina speranţei aprinsă în ochii mei
şi zâmbetul involuntar pe care orice gând la tine
mi-l aşează pe buze.
Gustul dulce-amar al jumătăţii de libertate,
căci spiritul meu e deja departe de aici
şi acasă va fi oriunde cu tine.

Niciodată nu poţi să defineşti exact momentul în care ai început să simţi ceva profund pentru o persoană. Pentru că nu există un moment anume. Mişcarea prin care cineva intră în inima noastră şi ocupă acolo un loc numai al ei e un proces subtil, greu de sesizat. Dar există întotdeauna o clipă în care îţi dai seama cât de importantă a devenit acea persoană pentru tine. Constatarea aceasta te izbeşte la un moment dat fără să te aştepţi, direct în piept, oprindu-ţi respiraţia.

Într-o clipă de slăbiciune, aparent în glumă, ceruse promisiuni pentru viitor. Acum privea cuvintele scrise şi o greutate inexplicabilă, tulburătoare, dureroasă îi cuprinsese inima. O stare de tristeţe şi părăsire, de parcă pierduse ceva important, de parcă fusese abandonată. Spre propria stupoare îşi dădu seama că ochii îi erau umezi de lacrimi. Nu atât de multe încât să cadă, le reprimă cu greutate, simţind cum gâtul i se strânge dureros. Abia atunci îşi realiză nebunia. Îşi promisese că nu se va mai întâmpla niciodată, că nu va mai lăsa glumele să devină speranţe şi vise în mintea ei, că nu se va mai lega profund de nimeni. Dar repetase aceeaşi greşeală. Ezitase să spună „te iubesc” din teama de a nu admite slăbiciunea, nu pentru că n-ar fi fost adevărat. Crezuse nebuneşte într-un viitor care nu va fi. Luase glumele drept posibilităţi. Dar acum cuvintele îi jucau în faţa ochilor, bătându-şi joc de prostia ei. Prima dată se poate numi lipsă de experienţă şi naivitate, dar când repeţi, e clar prostie. Nu avea nimic şi nu va avea nimic. Era doar o legătură temporară. Într-o zi se va termina. ea se va căsători şi…nimic nu se va schimba? Cum putea să scrie aşa ceva? Dar cum putea ea să îi pretindă altceva?
Ştiuse asta de la început, dar undeva pe drum începuse să uite şi să viseze, ca o nebună ridicolă şi sentimentală.
Bineînţeles că într-o zi realitatea va interveni şi o va pune la locul ei, la adevăratul ei loc, de prietenă cu care vorbeşti la distanţă. Şi la mijloc nu vor fi alte cunoştinţe mai interesante, nu, ci mai rău chiar, un soţ. Un soţ, jumătatea sufletească şi trupească, cea mai intimă legătură.
Dacă analiza raţional – şi încerca, în toată acea furtună confuză care o acaparase încât uitase că se afla într-un loc public – dacă analiza raţional deci situaţia, îşi dădea seama cât e de lipsită de minte. Nu putea înţelege ce vrea de fapt sau nu îndrăznea să recunoască nici măcar în faţa propriei conştiinţe. Vroia s-o iubească numai pe ea, să renunţe la orice alte perspective pentru ea? Dar ce putea oferi ea? Era o prizonieră într-o casă străină, nu avea niciun bun personal şi niciun ban pentru a clădi ceva de una singură. Nu putea oferi nimic, nici material, nici estetic, nici spiritual. Nici măcar respectabilitate în faţa societăţii.
Bineînţeles că într-o zi va pierde iluzia de acum. O va pierde. De parcă ar fi avut-o vreodată! Totul avea logică, era firesc. Atunci de ce era cuprinsă de ceva ce semăna cu disperarea? Dacă nu se putea descărca prin lacrimi, o va face prin furie; nu, mai bine prin ironie şi auto-ironie.
Hotărâse demult că nu va mai iubi niciodată, că nu va mai spera niciodată, că nu va mai fi atât de slabă niciodată. Îi venea să râdă cu amar. Era dezgustată de sine, de prostia, de posesivitatea şi de nebunia proprie. Cum ajunsese până aici, să-şi clădească iarăşi ziduri de iluzii împrejur? Acum se dărâmau cu zgomot, ridicând nori de praf care o sufocau şi bucuria artificială pe care şi-o crease şi speranţele nebuneşti se sfărâmau odată cu ele.
Bineînţeles că într-o zi o va pierde şi pe ea. În cel mai bun caz va rămâne cu rolul prietenei de la distanţă. Cum putuse vreodată să-şi închipuie altceva? Surâdea strâmb. Cum va găsi un echilibru de acum înainte? Să fugă? Să joace teatru? Se pare că nu ştia să delimiteze gluma de realitate şi dacă va rămâne, va depăşi iarăşi graniţa dintre ele.