Skip navigation

Tag Archives: amintiri

            Niciodată n-am crezut că memoria mea, care e atât de slabă când vine vorba de lucruri practice şi utile în viaţă mă va tortura în aşa măsură încât să-mi doresc mai degrabă să-mi pierd minţile decât să mai fiu nevoită să îndur amintirile.

            Amintiri frumoase, amintiri ale unor clipe fericite care nu se vor întoarce niciodată. Şi de aici vine de fapt tortura, din faptul că sunt în trecut şi niciun alt lucru plăcut nu li se va mai adăuga vreodată, din dorul şi disperarea care le însoţesc, din întrebările imposibile care le sunt ataşate inevitabil: „de ce?”, „cum de a avut inima să facă asta?”, „cum poate sta departe şi cum poate să se comporte ca şi cum nu m-a cunoscut niciodată?”, „cum a putut iubirea ei să dispară atât de repede şi fără motiv?”

            Amintiri care mă lovesc pe nepregătite, declanşate în cele mai nepotrivite momente şi locuri, de aproape toate lucrurile care mă înconjoară şi cuvintele care sunt rostite în preajma mea.

            De la hainele pe care le port, prin casă sau afară, până la cuplurile pe care le văd ţinându-se de mână pe stradă.

            Lenjeria de pat galben-portocalie, unele străzi, fântâna arteziană, chestiile metalice de la mixer atunci când bat frişca, tricoul de la ArtMania pe care îl poartă câteodată sora mea, numele acelor oraşe spuse la ştiri (mai nou prea des, de când cu scandalurile politice), muzica populară din zonă pe care tata o ascultă câteodată şi care mă face să plec din cameră pentru a nu plânge în faţa lui. Berea Redd’s cu merişoare care le place mamei şi surorii mele, menţionarea întâmplătoare a vreunei formaţii pe care am văzut-o în concert acolo, aproape toate melodiile despre dragoste, chiar şi cele proaste difuzate la radio în magazine, sugestia inocentă a surorii mele de a-mi oferi să mănânc căpşune din mâna ei si culmea ridicolului, publicitatea la Grasa de Cotnari şi melodia populară incredibil de tâmpită despre ce se întâmplă când bei Cotnari cu o olteancă. Afişul cu „Sub aceeaşi stea” de la cinematograf, o imagine sau o povestire scurtă găsită întâmplător prin computer, crizantemele, chiar şi trandafirii roşii, picăturile pentru ochi pe care le pun de două ori pe zi.

            Amintiri care mă fac să-mi pierd controlul şi orice demnitate şi îmi umplu ochii de lacrimi de faţă cu alţii, de parcă nu mai sunt eu, ci o versiune slabă şi jalnică a mea. Ca atunci când sora mea m-a rugat să fac clătite americane şi i-am spus că nu voi mai face niciodată în viaţa mea, pentru că atunci a fost prima dată…Şi nicio frază lăsată în suspensie şi niciun glas frânt nu puteau acoperi sensul, înţelesul, durerea. Pentru că am oferit totul, totul şi în final a fost în zadar.

            Nu voi mai face niciodată ceva din quilling, nu voi vedea niciodată sezonul 2 din OITNB sau din Orphan Black şi nu voi revedea niciodată scene din Xena, în încercarea zadarnică de a fugi măcar de o parte din durere. Zadarnică nu pentru că visele cu ea oricum mă trezesc de multe ori noaptea, tulburată, speriată ori fericită, pentru ca realitatea să mă lovească apoi ca un pumn în faţă. Zadarnică pentru că de fapt eu sunt durerea şi dorul, le port în mine mereu şi de mine nu pot fugi decât atunci când dorm fără să visez.

            Şi nu ştiu cum să pun capăt acestui chin continuu, nu ştiu cum să-l îndur până când va deveni mai estompat. Deşi văd că nu se estompează deloc, singura schimbare e că la început era permanent ascuţit şi insuportabil, iar acum vine în valuri de intensităţi diferite. Nu se stinge, nu se îngroapă şi eu mă nărui din ce în ce mai mult sub apăsarea lui. Doar dacă mi-aş pierde mintea sau existenţa. Doar dacă.

Anunțuri

Aş vrea să fi păstrat un jurnal adevărat din 2007 până acum. Ar fi fost un material excelent de inspiraţie pentru o poveste originală şi interesantă. Dar eu am notat impresii foarte schematice şi foarte rar. Regret asta pentru că n-am o memorie bună şi am uitat prea multe detalii importante.
Ar fi chiar amuzant dacă nu mi s-ar fi întâmplat mie. Dar oricum e ironic, o ironie încântătoare a vieţii.
E ca atunci când vezi un film cu un protagonist detaşat şi calm care priveşte slăbiciunile celorlalţi şi surâde cu atitudinea aia macho care spune „mie nu mi se va întâmpla aşa ceva niciodată”. Şi când colo ajunge ca şi ei, ba chiar mai rău.
Numai că de data asta nu e film, nu e ficţiune, e ceva real prin care ai trecut.
Am dat întâmplător peste însemnările mele foarte scurte de la începutul anului 2007. Iată:

– luni 19.03.2007
„Am râs până m-a ajuns. Am devenit şi eu confesor pe mess, deşi nu e de râs deloc. Mi-ar plăcea să pot ajuta. Mi se pare însă foarte ciudat că unii îşi deschid inima aşa de uşor. De acord, nu te costă nimic să spui cuiva aflat la distanţă „iubesc pe X şi mor de chin” dar eu n-as face aşa ceva. N. e îndrăgostită în contratimp de un tip şi n-are răbdare să lase timpul să lucreze […] Stupid illusion, love! Nu există, există numai dorinţa noastră de a comunica şi de a fi înţeleşi, iubiţi şi mai ştiu eu cum şi iluzia pe care o construim în jurul acestei dorinţe. În rest nu există nimic, decât dezamăgire şi mizerie. Totuşi sper numai binele celor care-şi deschid inima. I’m cold-hearted şi aici aş pune o mutră de auto-mulţumire.”

– duminică 01.04.2007
„M-am legat de N. mai mult decât aş fi vrut şi aş vrea să vorbesc mai mult cu ea, deşi nu am cine ştie ce subiecte. Sunt prea serioasă în ultima vreme, aş vrea să pot glumi mai mult […]”

Şi din mai 2007 până în iunie 2008 nicio însemnare! Păcat, îmi pare rău că n-am scris totul, totul.
În acea vară a anului 2007 am realizat cât de mult mă legasem. Şi în lumina a tot ce s-a întâmplat de atunci si până acum, când citeşti „I’m cold-hearted” îţi vine să te prăpădeşti de râs. Dacă nu eşti eu.
Ce păcat că n-am scris în intervalul acela! Ce păcat că frumuseţea doar am trăit-o şi s-a dus, iar toată amărăciunea am şi scris-o, a şi rămas în mine.
Iar acum mă simt…bătrână şi pierdută, dezgustător de nostalgică şi slabă. Respectul de sine, care în acea vreme era cu puţin peste zero, a scăzut acum atât de mult spre minus infinit.
Morala? Niciodată să nu te crezi invulnerabil; viaţa are mijloace nebănuite prin care îşi va bate joc de tine.

Habar n-am de ce îmi amintesc toate astea acum.
De fapt, aşa cum mi se întâmplă de obicei, amintirile îmi sunt declanşate de ceva aparent neînsemnat şi fără legătură directă.
De data asta au fost următoarele cuvinte găsite undeva:
„Don’t make decisions when you’re angry.
Don’t make promises when you’re happy.”

Cred că ele exprimă adevăr şi înţelepciune.
La mânie poţi lua decizii greşite pe care le vei regreta mai apoi.
Când te simţi bine şi eşti bucuros tinzi să promiţi multe, dar când vor dispărea momentele de veselie vei încălca promisiunile făcute.
Extinzând aceste idei, nu e bine să iei decizii sau să faci promisiuni dintr-un impuls trecător, sub influenţa unei stări de moment.
Mi-am amintit deci de prima şi singura aniversare fericită a zilei mele de naştere din ultimii 4 ani.
3 decembrie 2007. Eram la pământ, în pragul unei crize de plâns, chiar lăsasem să-mi scape câteva lacrimi (nu-mi permiteam o manifestare exterioară pe măsura stării interioare pentru că i-aş fi alertat pe cei din familie). Pentru că persoana la care ţineam foarte mult nu mai vorbise cu mine de două săptămâni şi nici măcar nu ştiam de ce. A intrat dintr-odată în ziua aceea, oarecum agitată şi tulburată şi mi-a spus, printre altele: „cel mai important e că orice s-ar întâmpla tot te iubesc şi asta nu se va schimba”, transformând cu aceste cuvinte lacrimile mele de disperare în lacrimi de bucurie şi în zâmbet.
Îmi amintesc cum simplul fapt că a intrat să vorbească cu mine a şters toată tristeţea şi a salvat ziua, iar această neaşteptată declaraţie-promisiune mi-a adus o bucurie şi o pace de nedescris.
Am aflat că totul fusese o neînţelegere. Pe 19 noiembrie postasem pe aplus un one-shot în care îmi exprimam tulburarea, panica, şocul când realizasem cât de profunde şi intense erau sentimentele mele faţă de ea, în ciuda condiţiilor neobişnuite şi a diferenţelor dintre noi (ne-am cunoscut şi am discutat numai pe messenger, niciodată nu ne-am văzut faţă în faţă, 11 ani diferenţă de vârstă în defavoarea mea etc.). În acel one-shot am făcut fără să vreau o previziune care s-a şi împlinit peste puţin timp:
„Este doar un copil căruia vei ajunge să-i produci repulsie, cu atâta afecţiune.”
Ea crezuse că îmi face rău răsturnându-mi lumea aşa cum o ştiam până la ea şi că mi-e mai bine dacă stă departe de mine. Atunci a intervenit cineva care i-a spus cât de rău mă simt fără ea şi câtă nevoie am de ea.
E chiar ironic faptul că datorez fericirea acelei zile unui băiat care mai târziu avea să provoace multă suferinţă cuiva foarte drag mie.
Dar aşa a fost. El a văzut ceva ce poate nici eu nu realizasem şi ea nu credea şi i-a scris un adevăr valabil şi astăzi: „in the end you are the only light for her […] I might go even to say that she loves you…nu înţelege cine ştie ce sensuri tâmpite, I ain’t kidding.”
Acum, în lumina a ceea ce s-a întâmplat în anii care au urmat, îmi dau seama că fericirea mea de atunci o datorez la fel de mult lui cât i-o datorez celei care mi-a dăruit-o de fapt.
Ea mi-a spus în acel moment „te iubesc şi asta nu se va schimba” nu dintr-o convingere profundă construită pe fundamentul solid al unor sentimente puternice şi de lungă durată, ci sub influenţa a ceea ce îi descoperise el şi a sentimentului de vinovăţie pentru că eu suferisem din cauza unei neînţelegeri. Dar eu am luat de bune acele cuvinte, ca pe ceva ferm şi puternic, le-am crezut şi m-am bazat pe ele în adâncul inimii, chiar dacă am avut permanent nevoie, am căutat, pretins şi implorat confirmări, repetări ale lor şi acţiuni care să le susţină.
Care dintre oameni se mulţumeşte să i se spună o dată „te iubesc” şi nu-i mai trebuie nimic apoi toată viaţa? Şi care dintre noi, când persoana pe care o iubeşte îi spune „te iubesc” nu se bucură şi nu o crede în sinea sa, chiar dacă aparent se îndoieşte?
Ca o concluzie a acestor întâmplări şi amintiri, nu trebuie să crezi promisiunile făcute dintr-un impuls de moment. Dacă nu ţii seama de acest lucru rezultatul poate fi devastator pentru tine.

Sunt versuri pe care le scriam în august 2007, când am realizat cu adevărat ce simţeam (şi simt încă, deşi m-a părăsit lumina şi prin urmare şi bucuria). Aceste versuri sunt o mărturie şi sunt şi un răspuns potrivit la întrebarea care mi-a fost pusă de curând, „why do you need her?”

Căderi în jungla fără nume,
ascunse răni ce sângeră încă;
ochii mei se-ntorc dinspre lume
aţintiţi în tăcerea adâncă,

se zbat spre firul de lumină.
Dar ţine-ţi departe zâmbetul viu,
să lupt cu strania mea vină
fără vreun murmur, cum doar eu ştiu.

Calc fără milă pe ruine,
să uit o lume care nu s-a stins.
Dar azi, când am luptat cu mine,
surâd triumfător – tu ai învins.

duminică 12.08.2007

***

Îmi port tăcută vina ne-ncrederii în mine;
surâd uşor, dar practic mă lupt să birui toate:
şi logica ce spune întruna „nu se poate”
şi asprul meu principiu de a mă-nchide-n sine.
În fiecare clipă e-o tainică mirare;
când gândul, fără voie, spre tine iar mă duce,
o panică aproape, că inima conduce
când eu cer raţiune în orice-mprejurare.
E-un farmec fără seamăn şi-un cântec în cuvinte
când inima-ţi deschisă e-aceea ce le spune.
Şi astăzi cred în vise, oricât sunt de nebune,
căci tu îmi dai puterea de-a merge înainte.
În preajma ta şi timpul şi spaţiul se topesc
şi sensuri noi descopăr în simplul „te iubesc”.

joi 16.08.2007

***

Încerc pe toate să le-ndur,
scrâşnesc în sinea mea şi tac.
Dar până când mai rabd să fur
lumina,-n mască s-o prefac?

Voi credeţi zâmbetului meu,
dar prăbuşirea o trăiesc
– un gust de sânge mai mereu
rămâne-n inimă, firesc.

Doar tu ridici cu un cuvânt
absurda beznă dimprejur.
Sunt foc, sunt noapte, sunt pământ
– lumină-aş fi, cu tine-n jur.

miercuri 22.08.2007

***

Abia acum am revenit la viaţă!
Cuvântul tău în inimă se-mplântă,
tristeţea despărţirii o îngheaţă;
pe culmi, ca-n vis, mă-nalţă şi mă-ncântă!

miercuri 29.08.2007

Cu mâinile-ngropate-n smoala nopţii reci
şi mintea-nvăluită-n ceaţa deasă a cuvintelor vechi
pe chipul meu împietrit aplecat spre trecut
lacrimile se preling încet, nesfârşit, neştiut.
Cum ar putea un zâmbet real să se nască
din adâncul căderii, când tu eşti atât de departe?
Uneori cred că ochii mei au fost orbiţi de lumină
şi au văzut doar un contur mincinos,
nu miezul uscat, găunos;
dar inima îmi sângerează a protest:
ceva a fost real dar prea frumos ca să dureze,
crede ea, biata făptură, veşnic fermecată
– oferită în dar şi-n ţărână-aruncată.
Alteori cred că ai murit.
Ai ucis în tine orice substanţă, orice lumină
şi-a rămas un miez de fier greu
ce se roteşte doar în jurul său
căutând o inimă care să-l încapă
după ce pe a mea a scuipat-o, cu silă, departe.
În întuneric am şezut şi am plâns
nesfârşit
aducându-mi aminte.
Cum aş putea să te uit
când pecetea ta mi-a schimbat sufletul pentru totdeauna?
Cu degete-nmuiate în smoală
zgârii pe ziduri cuvinte strâmbe şi grele
ca lacrimile disperării mele.
Cum aş putea să te mai găsesc vreodată
când singură ai ucis în tine lumina?
Cum aş putea să mă ridic şi să ies
din noaptea mea nesfârşită,
când m-ai doborât atât de uşor
şi atât de adânc?
______________________________________________