Skip navigation

Tag Archives: disperare

            Niciodată n-am crezut că memoria mea, care e atât de slabă când vine vorba de lucruri practice şi utile în viaţă mă va tortura în aşa măsură încât să-mi doresc mai degrabă să-mi pierd minţile decât să mai fiu nevoită să îndur amintirile.

            Amintiri frumoase, amintiri ale unor clipe fericite care nu se vor întoarce niciodată. Şi de aici vine de fapt tortura, din faptul că sunt în trecut şi niciun alt lucru plăcut nu li se va mai adăuga vreodată, din dorul şi disperarea care le însoţesc, din întrebările imposibile care le sunt ataşate inevitabil: „de ce?”, „cum de a avut inima să facă asta?”, „cum poate sta departe şi cum poate să se comporte ca şi cum nu m-a cunoscut niciodată?”, „cum a putut iubirea ei să dispară atât de repede şi fără motiv?”

            Amintiri care mă lovesc pe nepregătite, declanşate în cele mai nepotrivite momente şi locuri, de aproape toate lucrurile care mă înconjoară şi cuvintele care sunt rostite în preajma mea.

            De la hainele pe care le port, prin casă sau afară, până la cuplurile pe care le văd ţinându-se de mână pe stradă.

            Lenjeria de pat galben-portocalie, unele străzi, fântâna arteziană, chestiile metalice de la mixer atunci când bat frişca, tricoul de la ArtMania pe care îl poartă câteodată sora mea, numele acelor oraşe spuse la ştiri (mai nou prea des, de când cu scandalurile politice), muzica populară din zonă pe care tata o ascultă câteodată şi care mă face să plec din cameră pentru a nu plânge în faţa lui. Berea Redd’s cu merişoare care le place mamei şi surorii mele, menţionarea întâmplătoare a vreunei formaţii pe care am văzut-o în concert acolo, aproape toate melodiile despre dragoste, chiar şi cele proaste difuzate la radio în magazine, sugestia inocentă a surorii mele de a-mi oferi să mănânc căpşune din mâna ei si culmea ridicolului, publicitatea la Grasa de Cotnari şi melodia populară incredibil de tâmpită despre ce se întâmplă când bei Cotnari cu o olteancă. Afişul cu „Sub aceeaşi stea” de la cinematograf, o imagine sau o povestire scurtă găsită întâmplător prin computer, crizantemele, chiar şi trandafirii roşii, picăturile pentru ochi pe care le pun de două ori pe zi.

            Amintiri care mă fac să-mi pierd controlul şi orice demnitate şi îmi umplu ochii de lacrimi de faţă cu alţii, de parcă nu mai sunt eu, ci o versiune slabă şi jalnică a mea. Ca atunci când sora mea m-a rugat să fac clătite americane şi i-am spus că nu voi mai face niciodată în viaţa mea, pentru că atunci a fost prima dată…Şi nicio frază lăsată în suspensie şi niciun glas frânt nu puteau acoperi sensul, înţelesul, durerea. Pentru că am oferit totul, totul şi în final a fost în zadar.

            Nu voi mai face niciodată ceva din quilling, nu voi vedea niciodată sezonul 2 din OITNB sau din Orphan Black şi nu voi revedea niciodată scene din Xena, în încercarea zadarnică de a fugi măcar de o parte din durere. Zadarnică nu pentru că visele cu ea oricum mă trezesc de multe ori noaptea, tulburată, speriată ori fericită, pentru ca realitatea să mă lovească apoi ca un pumn în faţă. Zadarnică pentru că de fapt eu sunt durerea şi dorul, le port în mine mereu şi de mine nu pot fugi decât atunci când dorm fără să visez.

            Şi nu ştiu cum să pun capăt acestui chin continuu, nu ştiu cum să-l îndur până când va deveni mai estompat. Deşi văd că nu se estompează deloc, singura schimbare e că la început era permanent ascuţit şi insuportabil, iar acum vine în valuri de intensităţi diferite. Nu se stinge, nu se îngroapă şi eu mă nărui din ce în ce mai mult sub apăsarea lui. Doar dacă mi-aş pierde mintea sau existenţa. Doar dacă.

Anunțuri

Uneasy
and frightened
pretending I don’t recognize pity
I’m too afraid to hope at least for a day.
I prayed to God for this
the miracle is here,
but where’s the joy?
I sit maybe too late?
What I’ve got is what I asked for?
The Murderer of my Beloved
my Murderer too
why do I let you in here?
I won’t fiind a trace of her.
Why do I welcome you?
My desperate, irrational try
to dull the pain.

Asta am scris pe 2 iulie anul acesta. Multe, poate toate s-au confirmat. Era, este prea târziu. Au fost prea multe dezamăgiri şi lovituri. Persoana nu e aceeaşi. Timpul a căscat o prăpastie tot mai mare. Sentimentele există, doar că nu le mai pot defini. Sunt confuze, foarte. Dar durerea e amorţită, împinsă undeva în adânc, pentru a nu mai ieşi la suprafaţă. Nu-mi mai beau minţile. Nu mai simt dorinţa nebunească de a(-mi) „vedea” sânge(le).
Diferenţa dintre ignore şi ne-ignore pe messenger, nu înseamnă nimic în realitate, nu există. Ignore pe messenger versus online pe messenger dar ignore în inima cuiva? E acelaşi lucru.
Diferenţa de percepţie este însă pe cât de iraţională, pe atât de mare. Ignore pe messenger e echivalent cu dispariţia din oraş sau din ţară. Nu mai ştii nimic şi nu mai poţi afla nimic despre acea persoană, ai pierdut-o pentru totdeauna şi asta te macină interior până la disperare. Când ştii că e în oraş însă, chiar dacă nu mai vrea să te vadă, chiar dacă s-a trezit într-o zi că nu te mai iubeşte, există acea subtilă şi nebunească rezervă de „poate” care îţi leagănă disperarea, amorţind-o. Dacă suntem în acelaşi oraş, chiar dacă nu însemn nimic pentru acea persoană, poate ne vom întâlni întâmplător într-o zi. Poate voi regăsi o privire, un zâmbet. Poate o amintire. Nu acum, nu mâine. Undeva în viitor. Poate. Mintea ştie că nu va fi aşa, dar inima bate în continuare cu plasturele „poate” care îi astupă rănile.
Chiar dacă în locul persoanei iubite se află acum ucigaşul ei. Un impostor. Şi tu ştii asta prea bine. Dar există o rezervă sub formă de „poate”. Atât. Nu e speranţă, e doar amorţire.

N-ai decât să fugi, să te-nchizi
în turnul tău de cleştar
uitând complet c-a existat odată „noi”.
N-ai decât să îţi astupi ochii
privind doar spre tine
şi să taci.
De nu m-asculţi tu, am să strig la răspântii
cu glasul puternic înecat în sânge amar
şi cu pieptul dezvelit fără jenă,
căci ce mi-a mai rămas acum de pierdut?
Astupă-ţi ochii cât vrei,
în afara turnului tău ai semănat furtună
şi va ajunge la tine, oricât de târziu.
M-ai spulberat
şi acum sunt duhul nebun
ce-ţi va şopti ne-ncetat la ureche,
atunci când crezi că te-ai închis mai bine,
„încă te iubesc”.

Arşi de lacrimi oprite
plămânii se sufocă încet.
Pe-o spirală de noapte
mintea se-nvârte, nebună.
De ce nu m-ai făcut un gândac?
Sub pasul ei
m-aş fi strivit pentru totdeauna
şi gata.
Veşnică m-ai făcut.
Agonie.
Pieptul meu e doar o rană oribilă
în care scurmă iar şi iar
o gheară de fier.
Ţipetele mi se zbat în craniu
neauzite.
Nu s-a mulţumit să mă distrugă o dată,
rănile trebuie-nnoite
la intervale inegale,
nu cumva să existe vreo venă
ori vreo articulaţie pe undeva
care să nu fi gustat durerea.
Când urlu sfâşiată „ajunge”
nu vrei să pui capăt, Doamne.
Gheara scurmă iar, nemilos.
Implor degeaba,
să-mi iei minţile nu vrei.
Doar pe ea mi-o arăţi şi mi-o iei
cu-atâta cruzime.
Nu vezi că degeaba a murit
şi umbra ei vine şi pleacă?
Oriunde s-ar duce de-acum înainte,
mi-a lăsat durerea
să-mi curgă în loc de sânge prin vene.
Impregnată în suflet
încât şi viaţa de mi-aş lua-o,
ea tot va rămâne.

 

De ce mă mai aflu aici şi acum?
Mi-a orbit ochii şi să o văd nu mai pot
cu întuneric înecată şi scrum
orice mi-aţi da, fără ea-s pustie de tot.

Orice aş face nu mai pot găsi uitare
durerea nu se lasă amăgită.
M-azvârle în genunchi mereu, nendurătoare,
o disperare vie, ascuţită.

Ea nu m-ascultă, oricât aş implora,
chiar dacă strig, învinsă şi pierdută.
Durerea-i la fel, oricât sânge-aş vărsa.
Mă duc de aici, să mor, neştiută.

 

 

‘I am absolutely incapable of letting her go.’ But it wasn’t possessiveness at all. It was simply being near the source of her happiness and contentment.”

 

(“Stars fall at Dawn” – kanzaki)

 

 

Sinucidere

Zadarnic mai implor acum
vreo urmă de-ndurare.
Nimeni nu mă aude.
A plecat demult.
Doar întuneric nebun
şi gheara veşnicului chin
care se răsuceşte nemilos în piept.

Credeam că ies din tăcere în viaţă,
credeam că mă arunc în lumină
şi am făcut-o cu toată fiinţa.
Dar m-am trezit în moarte.
Atât de amară
atât de nesfârşită
durere.

 

 

 

 

Celor pe care-i ştiu nu îmi doresc
aproape să le fiu atunci când le e greu;
de plânge careva, nu mă gândesc.
Vreau braţele unui bărbat în jurul meu!

Sprijin sau bucurii, chiar numai prin cuvinte,
celor ce mă cunosc să le pot da
nu vreau. Doar un bărbat şi…corpul lui fierbinte,
vreau numai limba lui în gura mea!

Celor din jur măcar să dăruiesc
o fărâmă de iubire curată,
o viaţă demnă, dreaptă, nu ţintesc.
Tot ce-mi doresc e sa fiu regulată!

_____________________________

Te-am căutat înfrigurată de când ai plecat.
Toţi îmi spuneau că iubesc o nălucă
dar ce ştiau ei despre mine şi despre tine?
Am găsit pe cineva cu numele tău,
însă nu m-a recunoscut.
Cuvintele mele ardeau în faţa ochilor orbi
ce se priveau doar pe sine
şi inima mea dezgolită sângera în mâna ei
(cum a ajuns acolo, căci ea nu era tu?)
A zdrobit-o în pumn şi sângele i se prelingea printre degete.
Astăzi sunt doar un înveliş peste un gol înspăimântător
şi mă cutremur de plâns cu fiecare gând la tine.
Ai murit. Domnul să te aibă în pază
şi sângele meu să nu fie asupra-ţi.

my wounds cry for the grave
my soul cries for deliverance
will I be denied?
Christ
tourniquet
my suicide

Acum doi ani scriam în jurnal:
„Simţeam că nu pot să respir şi plângeam. Plângeam când a intrat mama pe uşă. Nu ştiu cum m-am abţinut şi m-am prefăcut până seara. […] A doua zi dimineaţa am intrat pe calculator, să uit. Dar când am făcut pauză am izbucnit în plâns. Nu acel plâns calm cu care mă obişnuisem deja, ci unul disperat, acel plâns nebunesc în care îţi vine să strigi, faţa ţi se contorsionează, te doare gâtul şi ţi se opreşte respiraţia. […] Acum a zis sincer că nu-şi doreşte prietenia cu mine. Nu mai vrea. M-a aruncat. Sunt nimic pentru ea. De atunci sunt ca o nebună. […] Nimeni nu înţelege. R. îmi spune că mă voi îmbolnăvi. Că sunt imposibilă. Şi am înţeles în sfârşit că aşa m-a văzut şi N. de m-a alungat. S-a săturat de mine şi mi-a spus-o direct. N-am fost în stare să păstrez o prietenie pe mess cu o fată de 17 ani. Jalnic. […] E…uneori e de-a dreptul de nesuportat. Numai un efort grozav de a-mi abate gândurile mă face să mă ţin departe de lacrimi şi nebunie chiar. ” (luni 27 octombrie 2008)

Nimic nu s-a schimbat de atunci. Din partea ei – ignoranţă totală, dar asta nu e deloc surprinzător.
E înspăimântător. Că doi ani n-au schimbat nimic pentru mine. Că tăcerea ei, sau adevărul dureros al cuvintelor ei (te ţin la distanţă, nu te iubesc) nu au schimbat nimic pentru mine.
Încă mă gândesc la ea. Încă nu pot uita. Încă mă culc şi mă scol plângând. Şi e mai mult şi mai grav decât umilitor şi patetic. E înspăimântător.
Ştiam că timpul nu va vindeca asta, ştiam că nu pot uita, dar la un moment dat m-am iluzionat că măcar se va atenua un pic. Am sperat că voi putea construi o faţadă de calm şi voi împinge suferinţa undeva în adânc, încât să nu mai răzbată decât rareori la suprafaţă şi atunci doar ca o umbră. Dar nu, totul e la fel de intens şi disperat. Nu când citesc ce scrie sau o văd online, ci când fac orice altceva în viaţa reală. Era să plâng în staţia de autobuz şi în autobuz, mergând la ţară.
E groaznic. Chiar dacă ar dispărea de pe net, chiar dacă n-aş mai şti nimic despre ea, chiar dacă – Doamne fereşte – ar muri, pentru mine nu s-ar schimba nimic.
Şi pentru ce? Pentru cine?
Vorba cuiva (şi nu, nu e vorba de soră-mea): „o adori atâta pe n. si pe ea o doare-n c** de toţi si nici acolo”
Ştiu că aşa este.
Dar nu mă pot opri să nu-mi doresc să-i pese de mine.
Nu mă pot opri să nu sufăr ştiind că e imposibil.
Mi-e frică. Mi-e frică de veşnicia acestor sentimente. Nu mai pot îndura, nu le mai pot face faţă.

I dream in darkness
I sleep to die
Erase the silence
Erase my life