Iată un personaj care adoră să-şi dea cu stângul în dreptul.
A văzut că unii criminali merită executaţi. A ales să rămână lângă Xena, chiar şi aşa, pentru că o iubeşte. Şi-a dat viaţa pentru a o lua pe a lui Hope. Am crezut că a înţeles şi ea ceva din experienţele traumatizante prin care a trecut. Nu există un bine suprem, absolut în lume.
Dar nu, după revenirea din „A Family Affair”, Gabrielle caută un fel de cale spirituală şi Xena o însoţeşte pretutindeni. Întrebarea ei e câtă violenţă este permisă în numele binelui. Evident calea Xenei nu mai e şi calea ei. Ea e înfricoşată de partea întunecată a Xenei şi Xena nu mai e de ajuns. Deşi vede la un moment dat neajunsurile felului în care luptă ea, fără a ucide, tot nu înţelege.
Încrederea oarbă pe care a avut-o în discipolul lui Dahak ce se prefăcea emisar al binelui a declanşat un şir de evenimente îngrozitoare. A învăţat Gabrielle ceva din asta? Credeam că da. M-am înşelat.
Înţeleg că un naiv idealist nu devine peste noapte un realist practic. Dar măcar îşi temperează naivitatea printr-un minim de prudenţă. Nu e cazul cu Gabrielle.
Mai întâi o întâlneşte pe Najara, o războinică „a luminii” şi e atât de fascinată încât aproape uită de Xena. Mi s-a făcut rău când am văzut-o vrăjită de aparenţe, iarăşi. Tipa s-a dovedit obsedată de un fel de religie proprie.
Apoi întâlnesc un fel de guru sau yoghin care îşi crease „lumea perfectă”. Gabrielle îl ascultă şi îi urmează imediat sfaturile, în ciuda scepticismului Xenei. Până la urmă el se dovedeşte un impostor care se hrăneşte spiritual cu bunătatea victimelor sale. Partea întunecată a Xenei se arată a fi totuşi folositoare şi salvatoare.
Şi nu se opreşte totul aici. Urmează India. Gabrielle e fermecată de tot misticismul de acolo şi de magie. Victimă a unui spirit care îi dă puteri vindecătoare, ea nu ascultă sfatul Xenei de a fi prevăzătoare, ci crede că totul e roz, ea e o Devi şi poate face numai bine în lume.
N-am terminat încă! Gabrielle renunţă complet la lupte si se dedică „păcii şi iubirii”, influenţată de Eli, un predicator cam ameţit la început. Najara revine, chipurile schimbată în bine de acelaşi Eli si Gabrielle o crede din nou, aproape certându-se cu Xena din cauza asta.
Serios acum, de câte ori poţi să faci exact aceeaşi greşeală? Ar trebui să fie o limită.
Cum poate să nu-ţi fie Xena de ajuns când tu singură te-ai ţinut după ea, ştiindu-i reputaţia negativă? Cum să crezi că poţi călători cu o războinică şi să trăieşti încă pe un nor pufos de lumină?
Pe măsură ce serialul avansează, este tot mai puţin despre Xena şi tot mai mult despre căutările lui Gabrielle, întrebările, greşelile, devenirea ei. Xena e tot mai puţin eroina şi tot mai mult gardianul care o scoate pe blondă din prea multele belele în care se aruncă senină, cu capul înainte. Şi chiar aş fi vrut să-mi placă Gabrielle. Când cred că am reuşit, mai face o boacănă cât ea de mare şi strică tot.
Tag Archives: gabrielle
După ce Gabrielle se aruncă împreună cu Hope într-o groapă cu lavă pentru a-i salva viaţa Xenei şi până la urmă lumea, Xena e convinsă că ea murise. Vedem o Xena care arată de parcă a suferit săptămâni în şir căutându-l pe Hades şi întrebându-l de sufletul lui Gabrielle. Dar el nu ştie nimic despre asta şi Xena se gândeşte că Gabrielle, fiind amazoană s-a dus acolo unde amazoanele merg după moarte. Pleacă în stepele Asiei, într-o lume de întuneric, unde îşi jurase că nu se va mai întoarce.
Urmează prea mult misticism pentru gustul meu, o nouă bucată din trecutul Xenei, disperarea ei prezentă şi o privire asupra influenţei pe care Gabrielle a avut-o, o are şi o va avea mereu asupra ei.
Xena face un ritual şi trece dincolo, dar până la urmă amână căutarea lui Gabrielle pentru a ajuta sufletele amazoanelor pe care le omorâse demult, pentru că ştie că asta ar fi vrut Gabrielle să facă. Le ajută pe puţinele amazoane rămase să-şi construiască o nouă viaţă, pentru că asta făcuse Gabrielle pentru ea.
Alti – duşmanul din trecut şi prezent – încercând să o omoare, îi arată viziunea viitoarei ei crucificări împreună cu Gabrielle, şi numai gândul că Gabrielle trăieşte îi dă Xenei puterea să o învingă. Iar la sfârşit Xena le arată amazoanelor palmele însângerate, fericită pentru că erau dovada că Gabrielle trăieşte.
Urmează „A Family Affair”.
Ce e prost la episod, în afară de titlu?
– Xena se duce să caute habar n-am ce în groapa cu lavă acum stinsă şi când iese e convinsă că Gabrielle trăieşte. N-am înţeles ideea.
– Explicaţia supravieţuirii lui Gabrielle e lipsită de orice credibilitate. În cădere nimerise într-o nişă a peretelui gropii şi se căţărase înapoi, după care se trezise într-un sanatoriu/spital. Văd că şi ea are multe talente.
– Mă aşteptam la mai mult de la un copil al lui Hope şi Ares, nu la un monstru ciudat şi fără creier.
Ce e grozav la episod?
Jocul extraordinar al actriţelor şi scena revederii dintre Xena şi Gabrielle.
Paralela dintre prima întâlnire, când Hope se prefăcuse a fi Gabrielle şi adevărata revedere din pădure arată talentul lui Renee O’Connor. Ca Hope, faţa ei rămâne imobilă şi nu trădează niciun sentiment real, bucuria revederii Xenei este rece, zâmbetul nu-i cuprinde şi ochii. Ca Gabrielle, pune atâta sentiment în simpla privire spre Xena, apoi reuşeşte să redea trăiri profunde, autentice.
Lucy Lawless ne arată o Xena care dă frâu liber sentimentelor pentru prima dată. Bucurie şi regret, tristeţe pentru suferinţa lui Gabrielle, dorinţa de a o proteja, zâmbete printre lacrimi, un tumult de trăiri concentrate într-o singură scenă.
E prima dată când am văzut-o pe Xena atât de vulnerabilă. După declaraţia cu cele 30 de secunde din penultimul episod, cred că asta e cea mai emoţionantă scenă pe care am văzut-o în XWP.
Îmbrăţişările, când amândouă se bucură de revedere şi totodată alinare în braţele celeilalte, privirile, mângâierea liniştitoare pe păr, reacţia Xenei la suferinţa lui Gabrielle, care e traumatizată încă după ce trăise. Xena o ajută să se aşeze pe trunchiul căzut al unui copac, îngenunchează în faţa ei şi îi cuprinde mâna în mâinile ei. Şopteşte alinturi care abia pot fi ghicite, îi sărută mâna, o priveşte cu iubire şi o lacrimă îi alunecă pe obraz.
Pe lângă această manifestare surprinzătoare a sentimentelor, ceea ce impresionează deopotrivă este înţelegerea din priviri, comunicarea fără cuvinte. Xena ştie că e Gabrielle şi nu Hope numai privind-o. Gabrielle înţelege că Hope trăia fără ca Xena să-i spună asta direct.
Intens este şi finalul episodului, în care Gabrielle se arată confuză şi dezorientată după atâtea evenimente tragice, dar Xena o numeşte „calea” ei şi chiar dacă Gabrielle pare acum pierdută, e decisă să caute împreună răspunsurile.
Aş mai menţiona scena tensionată când Xena rămâne singură cu tatăl fetei…vreau să spun cu tatăl lui Gabrielle. E amuzant să vedem că Xena nu ştie ce să spună, iar el o acuză că i-a sedus fata cu eroismul ei şi a luat-o de acasă. Tare subtext, pentru că la urma urmei putea folosi o mulţime de alte cuvinte în loc de „sedus”.
În XWP subtextul este prezent încă din primul episod. Gabrielle păcăleşte un ciclop să o elibereze pentru că ea o va ucide pe Xena, dar jocul de cuvinte în engleză e extraordinar:
Gabrielle: “She’d never let a man get close enough to do her…at least, not that kind of “do her”. But, a young, innocent-looking girl like me…” (1.01 “Sins of the Past”)
Mai sunt şi alte replici care surprind, fiind interpretabile, aluzii mai mult sau mai puţin evidente la posibila “calitate” safică a relaţiei dintre Xena şi Gabrielle.
2.15 “A day in the life”
Gabrielle: “Can we cook with your juices?”
Hower: “Let me ask you something, Gabrielle. Does Xena ever think about– settling down and getting married?”
Gabrielle: “No, she likes what I do.”
3.18 “Fins, Femmes and Gems”
Xena: “Come on, Gabrielle, let’s get wet!”
Xena: “You go, Gabrielle! You’re beautiful when you’re angry.”
Aş putea pune la socoteală şi cele două “declaraţii” similare ale personajelor în care îşi apreciază una celeilalte calităţile fizice.
În “Mortal Beloved” (1.16) Gabrielle îşi pierduse cunoştinţa în urma unei lovituri, iar când îşi revine o vede pe Xena.
Gabrielle: “[…] then the next thing I saw was you. It’s a very pleasant sight.”
În “Blind Faith” (2.18) Xena îşi revine după ce fusese orbită de o substanţă şi când o vede pe Gabrielle spune: “Now that’s a sight for sore eyes.” E o declaraţie mult mai clară.
Sunt priviri intme, îmbrăţişări şi este aproape-sărutul din “The Quest”.
Şi totuşi nimic din toate astea nu a reuşit să mă şocheze.
Am văzut şi ultimul episod, cu scena transferului de apă, încărcat de declaraţii evidente de iubire. Am văzut privirile fiecăreia în timp ce celaltă dansa în “Who’s Gurkhan”. Am văzut chiar şi “the dirty dance” din “Heart of Darkness”, cu siguranţă erotic, dar interpretabil în context. Nici astea nu m-au şocat prin subtext.
A trebuit să văd câteva scene în “Adventures in the sin trade I” (4.01) ca să rămân cu gura căscată. Şi nici măcar nu apare Gabrielle! E vorba de trecutul Xenei, de după ce ruinase planurile de pace ale lui Lao Ma.
Imediat după o scenă de “dirty sex” cu Borias, în cortul celor doi intră două femei. Alti, care e şaman şi are puteri întunecate impresionante şi cea pe care o prezintă dreot ucenica ei, Anokin.
E o atmosferă de magie neagră care intensifică scena. Alti i-o prezintă Xenei pe tânără smulgându-i haina de deasupra şi împingând-o în faţă. Tânără, scundă, blondă. Probabil uşor drogată, sau sub influenţa spirituală a lui Alti. Îmbrăcată în haine care îi lasă la vedere abdomenul. Sună cunoscut?
Fata îi atrage imediat atenţia Xenei şi ea le invită pe cele două să rămână acolo. Mai târziu Anokin moare în timpul unui atac asupra unui sat şi Xena pare distrusă. Chiar şi Borias se miră de rapiditatea şi intensitatea ataşamentului Xenei faţă de Anokin, întrebând furios ce vrajă au aruncat cele două asupra ei de se comportă aşa. Alti face un ritual şi o duce pe Xena în lumea celor morţi pentru a o întâlni pe Anokin. Dar fata o respinge pe Xena, sub acuzaţia vagă că i-a otrăvit sufletul, fapt care o enerveză pe aceasta.
Alti este puterea întunecată care se opune luminii lui Lao Ma. Ca să o poată influenţa pe Xena, ea profită de slăbiciunea acesteia pentru un tip anume de fete. Dar când legătura Xenei cu Anokin devine prea strânsă, e de presupus că tot Alti o elimină şi are grijă ca Xena, care trece în moarte pentru Anokin, să fie respinsă. Legătura e ruptă şi Xena rămâne numai sub influenţa malefică a lui Alti.
Se pare că, întrebată fiind despre scena introducerii lui Anokin, actriţa care joacă rolul lui Alti, Claire Stansfield a spus că “Alti knew how to get Xena” şi “Anokin was [used] to lure Xena”.
Acesta mi s-a părut cel mai puternic subtext de pânăacum. Alti “vede” viitorul în multe situaţii. Vede deci şi atracţia pe care o exercită asupra Xenei cineva care “seamănă” cu Gabrielle. Chiar dacă atracţia nu ar fi fizică, scena prezentării lui Anokin e încărcată de întuneric şi – foarte posibil – erotism. Şi asta imediat după partida de sex (bleah) cu Borias. Tare mod de a te juca cu mintea telespectatorilor.
Xena o apreciază pe Gabrielle tocmai pentru bunătate, puritate, capacitatea de a nu renunţa la principiile ei, de a crede în partea bună din fiecare om. Tocmai de aceea o înţelege şi o iartă când consecinţele idealismului ei aplicat în mod extrem o rănesc chiar pe ea. Doar atunci când victima a fost fiul Xenei şi suferinţa ei a atins culmea, iertarea nu a mai fost posibilă.
Gabrielle apreciază la Xena partea ei pozitivă, aceea care protejează oamenii. Ba chiar crede că ea este cea care a schimbat-o pe Xena în bine şi are menirea de a o ţine cu orice preţ pe acest drum. De aceea nu o lasă să omoare nici atunci când victima o merită din plin şi situaţia reală o cere. Gabrielle e speriată ca nu cumva Xena să redevină rea. De aceea nu-i iartă acţiunile care în ochii ei sunt prea brutale şi crude.
Impasul acesta se tot repetă. De cele mai multe ori Gabrielle este extrem de iritantă în idealismul ei, cerându-i Xenei imposibilul: să rezolve cele mai grele situaţii fără a ucide, chiar şi pe cei răi care merită. Linia de demarcaţie între crima scuzabilă şi cea de neiertat este însă foarte subţire. Mergând pe acest fir, Gabrielle pare o nerealistă care nu are ce căuta lângă Xena dacă se comportă aşa. Ea nu poate s-o omoare pe Callisto, deşi vrea, dar pe Xena o lasă s-o omoare, dacă e vorba de luptă. Cu alte cuvinte, dacă respectiva Callisto ar arunca sabia şi şi-ar încrucişa mâinile pe piept, Xena n-ar trebui s-o omoare. Dacă Xena l-ar înfrunta în luptă pe Cezar şi l-ar ucide, asta e. Dar să-l prindă intenţionat pentru a-l ucide, asta ar fi o crimă groaznică în ochii „eroinei” noastre blonde.
Naivitatea ei o bagă în belele şi Xena trebuie s-o scoată de fiecare dată fără a-i leza principiile morale imaculate. Iar Xena nu are voie să-şi repare greşelile din trecut sau să pună persoane din trecutul ei mai presus de idealismul lui Gabrielle.
Şi Xena acceptă toate astea pentru că iubeşte idealismul lui Gabrielle, deşi nu întotdeauna se poate alinia lui.
Nu mi se pare deloc o relaţie de egalitate, un parteneriat echitabil. Este o relaţie echilibrată numai pentru că Xena are un spirit de sacrificiu şi un simţ al loialităţii peste medie; iar faptul că a săvârşit fapte abominabile în trecut o apasă atât de greu încât îi admiră enorm pe cei care nu au căzut atât de jos, ci au rămas buni. În firea ei duală se luptă mereu setea de răzbunare şi impunere prin crimă cu dorinţa de a face bine, de a-i proteja pe cei slabi, de a răscumpăra trecutul. Şi are nevoie în preajma ei de o persoană care să-i arate binele, să o susţină spiritual.
Comportamentul lui Gabrielle în episoadele care au fost intitulate generic de fani „The Rift” m-a făcut să cred că e doar o nevoie imaginară a Xenei. Pentru că de prea multe ori Gabrielle, în loc să o ajute, i-a pus beţe în roate.
Gabrielle nu a fost reabilitată prin „manevra geloziei”, ci a început să-şi câştige iertarea atunci când a înţeles că nu poţi să crezi în toţi şi să-i salvezi pe toţi. Maturizarea lui Gabrielle a fost lentă şi dureroasă. Şi cred că a început să se vadă în 3.16 „When in Rome”. Xena a vrut să-l elibereze pe Vercinix, liderul galilor din mâinile lui Cezar, schimbându-l cu Crassus, unul dintre triumviri. Pentru că Cezar minte când se arată de acord cu schimbul de prizonieri, ea o pune pe Gabrielle să intre în închisoare cu Crassus (drogat) şi să-i schimbe. Cezar urma să-e execute în arenă pe Crassus în locul lui Vercinix pentru a nu da înapoi în faţa mulţimii şi a se recunoaşte păcălit. Gabrielle nu e de acord să-l ducă pe Crassus la moarte, deşi Xena îi spune că el crucificase un sat întreg, inclusiv femei şi copii. Gabrielle nu o crede pe Xena, ci pe Crassus, care se apără şi minte. Ea vrea să urmeze totuşi planul Xenei, dar să-i înapoieze lui Crassus inelul imperial care dovedea că e triumvir pentru ca el să se elibereze. Atunci când se face schimbul şi Vercinix îl acuză şi el pe Crassus de aceleaşi crime, Gabrielle decide să-l lase să moară. Nu-i dă inelul, ba chiar priveşte execuţia din tribune.
Finalul episodului confirmă ideile enunţate de mine la început. Gabrielle e tulburată de ceea ce făcuse, dar ştie că a procedat aşa cum trebuia. Xena vrea s-o protejeze şi moral şi îşi asumă singură toată vina, pentru că fusese planul ei. Regretă că o pune pe Gabrielle în astfel de situaţii. Gabrielle îşi mărturiseşte dorinţa de a fi lângă Xena chiar şi în momente în care principiile ei nu pot fi aplicate. Pentru că o iubeşte. Este un pas înainte important faţă de ce s-a întâmplat în „The Debt”.
Maturizarea şi reabilitarea lui Gabrielle sunt mult mai evidente în finalul sezonului 3, în cele două episoade „Sacrifice”. Ea are încredere în Xena mai mult decât în prefăcătoria fiicei sale Hope şi chiar participă activ şi convingător la planurile Xenei. Calmează furia şi ura Xenei faţă de cea care îi omorâse fiul. Iar când Ares îşi cere înapoi favorul făcut în „The Debt” şi Xena îşi va pierde viaţa dacă o va ucide pe Hope, Gabrielle face gestul suprem de iubire. Pentru a salva viaţa Xenei sare împreună cu Hope în groapa de foc. Îşi dă viaţa pentru Xena.
Ce urmează apoi poate surprinde sau nu. Când Xena a spus în „One against an army”: „Even in death, Gabrielle, I will never leave you” nu a făcut doar o declaraţie siropoasă de dragoste, ci o promisiune. Pe care face orice să şi-o îndeplinească. Pleacă în lumea de dincolo în căutarea sufletului lui Gabrielle. O Xena îndurerată care ar face orice s-o regăsească. Scena în care îşi arată disperarea pierderii lui Gabrielle înainte de trecerea dincolo este pur şi simplu inegalabilă.
A trecut ceva timp de la ceea ce fanii au numit „The Rift” (despărţirea, prăpastia creată între Xena şi Gabrielle şi mai apoi reunirea lor). Gabrielle continuă să-i ceară Xenei să nu omoare, se îndoieşte de ea, o suspectează că iar îi ascunde ceva şi vrea să ucidă fără să-i spună. Xena în schimb nu-i reproşează nimic din greşelile trecutului.
Apoi producătorii se trezesc din beţie şi constată că povestea pe care au creat-o are mari fisuri.
În primul rând „The Bitter Suite” a rezolvat (chipurile) numai divergenţele legate de Hope: minciuna lui Gabrielle că a ucis-o înţelegând că e rea şi consecinţele grave care au urmat, plus minciuna Xenei că nu l-a ucis pe Ming Tzu. Dar nu s-a amintit deloc de trădarea lui Gabrielle care era să ducă la moartea Xenei.
Şi în al doilea rând cum de ajunsese Gabrielle înaintea Xenei în China şi avusese timp să-l avertizeze de asasinat pe Ming Tzu dacă nici măcar nu plecaseră cu aceeaşi corabie?
Mare dilemă. Cum să mai repari ceva ce ai stricat deja şi l-ai mai şi difuzat? Improvizezi. Şi improvizezi numai pe baza unei singure discuţii întrebare-răspuns din „The Debt I”. Celebra întrebare „You owe someone so much, that you would just throw away these last few years?” şi răspunsul care i-a frânt inima lui Gabrielle: „Yes.”
3.17 „Forget Me Not”:
Gabrielle are coşmaruri şi se simte foarte rău sufleteşte. Ea şi Joxer trebuie să se întâlnească cu Xena lângă templul lui Mnemosyne, zeiţa amintirilor. Gabrielle decide să intre în templu şi să uite totul pentru a scăpa de durere.
Înainte de a hotărî dacă vrea într-adevăr să uite sau nu, ea trebuie să-şi înfrunte propriile amintiri, pentru a găsi ce anume îi provoacă durerea. Este mai degrabă o sondare a subconştientului. Retrăieşte „crimele” – uciderea accidentală în templul lui Dahak şi decizia de a-l lăsa pe Crassus să fie executat în Roma (voi reveni asupra acestui episod). Apoi retrăieşte momentul trădării. Ea e convinsă că a rezolvat acea vină atunci când a vizitat-o pe Xena în temniţă şi şi-a manifestat regretul. Numai că nu e aşa. Trecând prin ultimul râu, cel de foc, Gabrielle realizează că adevăratul motiv al trădării nu fusese teama că Xena va redeveni rea. După plecarea Xenei în China, Ares venise şi observase cinic cum Xena o părăsise atât de uşor pentru altcineva şi cum ea nu mai conta. Gabrielle îi ceruse să o ducă în China înaintea Xenei pentru a o opri să nu facă rău, dar de fapt în adâncul sufletului fusese geloasă pe Lao Ma. Ea renunţase la absolut tot pentru Xena, iar aceasta iubise pe altcineva mai mult, de aceea a vrut ca Xena să sufere şi să plătească.
În cele din urmă Gabrielle decide să păstreze amintirile, pentru că fără cele rele nu le-ar avea nici pe cele bune.
La final aflăm că Xena aranjase special întâlnirea lângă templu, pentru că Gabrielle avea coşmaruri şi vorbea în somn; aşa îşi dăduse seama de adevăr şi voise s-o ajute să realizeze ce o tulbură. Gabrielle îşi cere iertare, dar Xena nu vrea asta, e bucuroasă că totul se terminase şi o îmbrăţişează spunându-i „welcome home”. Gabrielle mai avusese o tentativă de a-şi cere iertare în „One against an army” şi Xena o întrerupsese şi atunci.
Bun. O Gabrielle geloasă îmi place mai mult decât o Gabrielle idioată, adică exagerat de naivă. Dar sunt câteva lucruri care nu se leagă.
În primul rând Gabrielle habar n-avea ce însemnase Lao Ma pentru Xena. La momentul intervenţiei lui Ares nu ştia decât că Xena încercase s-o omoare pe Lao Ma dar mâncase bătaie. Chiar dacă şi-a dat seama că Lao Ma e persoana pentru care se duce Xena să-l omoare pe Ming Tzu, gelozia ei pare totuşi exagerată. Când Xena se gândea să rămână cu Ulise, Gabrielle i-a spus să-şi urmeze inima şi să nu-şi facă griji pentru ea. Atunci n-a fost geloasă. Să ne aşteptăm că dacă Xena rămânea într-adevăr cu Ulise Gabrielle l-ar fi asasinat pe unul dintre ei? Sau Gabrielle e geloasă doar pe femeile care au influenţat spiritual viaţa Xenei, nu pe bărbaţi?
Producătorii au ştiut că a schimba foaia şi a pune gelozia drept motiv al trădării va duce la nişte nepotriviri mari, de aceea au venit cu ideea puţin cam trasă de păr că gelozia asta a fost adânc îngropată în subconştientul lui Gabrielle. E ca şi cum ea s-a convins singură şi a spus la toţi că de fapt voia s-o salveze pe Xena spiritual, dar exista un motiv mult mai întunecat şi atât de bine ascuns încât nici ea nu l-a ştiut până când nu a făcut ritualul din templul lui Mnemosyne.
Dacă nu veneau cu chestia asta de „adâncă psihologie”, atunci o făceau pe Gabrielle o ipocrită care predică bunătatea dar e plină de ură şi invidie; nu explicau calmul ei când Xena spunea în temniţă cât de mult a însemnat Lao Ma pentru ea; Gabrielle n-ar fi putut ieşi din Illusia, lumea fantastică pe care o crease Solan ca să le împace, la fel cum Xena n-a putut ieşi pentru că avea un secret întunecat. Dar partea cu subconştientul a rezolvat toate astea . Convenabil, nu? Dar nu tocmai credibil. În temniţă Xena contrazice puţin afirmaţia mai veche că ar fi vrut să se sinucidă dar întâlnirea cu Gabrielle a salvat-o şi spune ca era gata să renunţe dar s-a gândit la Lao Ma şi la ce a învaţat-o ea şi a fost salvată. Iar Gabrielle nici măcar nu tresare!
Şi Xena! Aş vrea să am şi eu capacitatea ei de a ierta. Xena se învinovăţeşte pe sine pentru că a pus-o pe Gabrielle în situaţii în care îi leza idealismul („When in Rome”). Xena aranjează pentru Gabrielle să-şi liniştească conştiinţa. Xena nu vrea s-o audă cerându-şi iertare! Deşi era gata să moară din cauza ei.
Mda. Gabrielle a fost condusă şi orbită de gelozie. Şi-a cerut iertare. N-a ales calea plină de laşitate a uitării. Ba chiar a decis să urmeze planul Xenei şi să nu-l salveze pe un criminal. Dar mie îmi trebuie mai mult ca să fie reabilitată. Vreau să văd că va avea încredere în Xena. Vreau să văd că va face şi ea ceva pentru Xena. Vreau să văd fapte.
3.11 Maternal Instincts
Foarte pe scurt, Xena şi Gabrielle se întorc la centauri, unde se pregătea un tratat de pace şi Xena îşi îmbunătăţeşte considerabil relaţia cu fiul ei Solan (long story, ea avusese un copil cu Borias etc etc). Sub masca unei fetiţe inocente, jucându-se cu sentimentele şi profitând de naivitatea mamei sale, Hope trage sforile până când reuşeşte să-l ucidă pe Solan. Pe la mijlocul episodului Gabrielle îşi recunoaşte fiica dar păstrează secretul şi o trimite la ascunzătoarea (foarte) secretă unde era Solan. Xena află prea târziu adevărul şi îşi găseşte fiul mort. E distrusă şi nu o suportă pe Gabrielle prin preajmă. Gabrielle îşi otrăveşte fiica. Amândouă îşi ard copiii într-un rug funerar, dar e prea târziu pentru iertare. Se despart.
Gabrielle continuă să fie îngrozitor de naivă, deci proastă şi asta duce la moartea fiului Xenei. Nu a învăţat nimic din greşeli şi şi-a cam epuizat şansele de iertare din partea mea. Ba chiar foloseşte acelaşi truc de două ori. Îi spune Xenei că o iubeşte, sperând că aceasta se va topi ca în „The Debt II” şi o va ierta. Dar nu, s-a terminat, Xena e distrusă de moartea fiului care nici nu ştiuse că ea îi este mamă şi nu poate ierta.
Genial joc malefic al lui Hope, care se joacă magistral (de rău) cu sentimentele lui Gabrielle şi ale Xenei, reuşind să le distrugă pe amândouă.
3.12 „The Bitter Suite”
Gabrielle e de trei zile în satul amazoanelor, distrusă de faptul că fusese nevoită să-şi omoare fiica. Joxer şi Ephiny se tem că nu-şi va reveni. Apare Callisto, care o îndeamnă să o urască pe Xena, pentru că aceasta fusese vinovată de toate, ea o dusese în Britania, orbită de ura faţă de Cezar.
Xena îşi plânge fiul mort pe culmile unui munte înzăpezit. Ares vine şi îi spune că pentru a-şi alina durerea ştie ce are de făcut: s-o omoare pe Gabrielle.
Xena vine furioasă la amazoane, o prinde cu un lasou pe Gabrielle, o leagă de şa şi o târăşte până la marginea unei ape, unde vrea s-o arunce pentru a o ucide. Gabrielle îşi revine în ultima clipă, îi spune că o urăşte şi se aruncă asupra ei. Cad amândouă în apă. De acolo se trezesc într-o lume fantastică (cică) plină de simboluri, iar eu trebuie să îndur primul (şi probabil ultimul) musical pe care l-am văzut vreodată.
Ideea e că cele două se urăsc şi se acuză reciproc, dar în această lume a fanteziei sunt nevoite să-şi mărturisească şi să-şi înfrunte sentimentele.
Sedusă de Ares în slujba războiului, Xena o ucide pe Gabrielle, care o înfruntase sedusă de lumea satului ei în slujba păcii. Xena e oarecum şocată că o omorâse, apare Gabrielle, la fel de şocată, însă la modul negativ. Totul fusese o iluzie. De aici ele văd la ce dezastru le-a dus ura şi înţeleg că trebuie să o învingă prin iubire.
Numai că Xena nu poate ieşi din acea lume pentru că mai are un ultim secret faţă de Gabrielle: uciderea lui Ming Tzu. Gabrielle e foarte revoltată că a fost minţită, Xena cântă un cântec în care îşi cere iertare şi lui Gabrielle pentru minciună şi lui Solan pentru că nu fusese lângă el şi nu-i spusese că e mama lui şi abia apoi poate ieşi.
Ele două se trezesc pe ţărm, împăcate şi fericite. Bla bla bla.
Nu e vorba că nu suport musical-urile. Vocea lui Lucy Lawless singură salvează totul.
Nici nu e vorba că nu apreciez simbolurile şi metaforele, deşi da, sunt o persoană mai practică.
Dar totul e atât de absurd încât am ajuns la concluzia că producătorii s-au îmbătat într-o zi şi au făcut varză povestea.
A declanşa o ruptură între Xena şi Gabrielle pornind de la obsesia celei dintâi pentru trecut şi idealismul extrem al celeilalte a fost o idee binevenită. Amândouă greşesc, sunt oameni. Pot greşi atât de rău încât să ajungă la resentimente grave. Apoi se împacă, pentru că iubirea lor învinge ura. Ies din cutremur biruitoare, mai mature, într-o relaţie mai solidă şi mai matură. E fantastic. Dar cum gestionezi ideea? Mai rău ca un copil de 7 ani?!
Bine, merg la extreme şi sunt gata să accept că din greşeală Gabrielle ar trăda-o pe Xena şi că Xena ar putea ajunge în situaţii extreme să vrea s-o omoare din furie.
Dar după ce trădează, Gabrielle şi-ar da seama de greşeală, ar încerca să o repare, s-ar căi, s-ar lupta, s-ar vedea că e distrusă şi gata să răscumpere totul.
Xena cea de demult ar ataca-o pe Gabrielle, da. Gabrielle o susţinuse în tot acel timp şi trădarea ei, care îi provoacă cea mai mare suferinţă pe care o trăise până atunci (moartea fiului ei) ar putea s-o readucă pe Xena în starea ucigaşei crude. Dar asta imediat după ce Solan e găsit mort, nu după trei zile! Adică Xena se abţinuse trei zile şi apoi Ares îi şoptise ceva la ureche şi pe ea o apucaseră brusc nebuniile? Absolut niciun realism aici!
Şi de ce să nu le împaci treptat, în câteva episoade? Pentru că lui Rob Tapert i s-a pus pata că vrea musical şi şi-a bătut joc de restul?
Ele s-au rănit adânc şi asta cere timp de vindecare. Le arunci într-o lume fantastică şi trec de la ură la iubire cu un cântec?!
Dacă de ficare dată când Xena nu face ce vrea Gabrielle aceasta o dă în mâna duşmanilor şi de fiecare dată când Gabrilelle îşi pune în practică idealismul şi Xena pierde pe cineva drag o atacă, atunci ele două au probleme grave.
E o prostie de neiertat a producătorilor care şi-au ridiculizat povestea. Într-o lume deja fantastică, în care sunt zei, centauri, datele istorice sunt varză şi eroina e mai tare ca Terminator, ei construiseră totuşi cu grijă şi veridic relaţia dintre Xena şi Gabrielle.
Gradaseră frumos devenirea lui Gabrielle; din „little irritating blonde” în „best friend” şi cea pentru care Xena era gata să-şi dea viaţa. Totul treptat şi veridic. Şi într-o zi poc! hai să o facem varză că era ceva prea frumos.
Nice, very nice. Încă un motiv să vreau să-l pocnesc pe Rob Tapert, deşi nu e el singurul responsabil.
Britania
(3.04 The Deliverer; 3.05 Gabrielle’s Hope)
Xena şi Gabrielle întâlnesc doi soldaţi care luaseră prizonieri, dar nu le dau prea mare importanţă. Abia când unul dintre prizonieri pomeneşte de Cezar, Xena devine interesată. Află că ei veniseră ca să găsească mercenari pentru a lupta alături de Boadicea împotriva lui Cezar în Britania. Xena hotărăşte să se ducă şi ea. Motivul oficial e că în trecut ea o trădase pe Boadicea luându-i armata iar acum vrea să se revanşeze. Adevărul e că vrea să se răzbune pe Cezar. Între timp, fostul prizonier, pe nume Khraftstar îi povesteşte lui Gabrielle despre zeul unic în care credea el, un zeu bun care adusese lumina în sufletul lui. Iar ea este, desigur, interesată de idee.
După câteva aventuri prin Britania, care implică şi salvarea lui Gabrielle din mâinile lui Cezar, Xena eliberează templul acelui zeu de sub ocupaţia romanilor şi pregăteşte împreună cu Boadicea planul unei mari lupte. În timp ce ea e foarte implicată şi încântată că îl va înfrânge pe Cezar, Gabrielle se duce cu Khraftstar şi alţi credincioşi la templu. Dintr-odată el e pus cu forţa pe altar şi o femeie vrea să-l sacrifice pentru zeu, în timp ce alţi discipoli o imobilizează pe Gabrielle. Khraftstar pare şocat, el îl credea pe zeu bun. Gabrielle se eliberează şi luptă cu acea femeie, iar pentru a o opri o ucide chiar cu pumnalul pe care îl luase de la ea. Atunci se descoperă Khraftstar, el ştiuse şi pregătise totul de la început. Gabrielle, care fusese inocentă şi acum omorâse pentru prima dată pentru zeul Dahak, avea să joace un rol foarte important în venirea lui în lume.
Abia când vede norii şi fulgerele peste templu Xena îşi dă seama că ceva rău se petrece şi că Gabrielle e în pericol. Se duce să o salveze. Pentru Gabrielle, lasă baltă răzbunarea, lupta cu Cezar, alianţa cu Boadicea, tot ce plănuise. Dar era prea târziu. Gabrielle e distrusă de ceea ce făcuse, iar focul ieşit din altar o cuprinde. După ce luptă cu Khraftstar, care se mai şi transformă în monstru cu puterea zeului, Xena o eliberează pe Gabrielle din flăcările lui Dahak şi o scoate din templu.
Totul fusese plănuit de la început, chiar venirea lor acolo, profitând de cele două mari slăbiciuni ale lor, care într-un final le vor şi despărţi: trecutul Xenei (în acest caz setea de răzbunare) şi naivitatea lui Gabrielle.
Gabrielle e distrusă de faptul că luase o viaţă şi Xena încearcă din răsputeri să o încurajeze. Vor să se întoarcă în Grecia, dar cu contribuţia unor duhuri rele din pădure şi a unor cavaleri ai dreptăţii, Xena şi Gabrielle îşi dau seama de ce se simte atât de rău fizic aceasta din urmă: e însărcinată cu copilul zeului Dahak şi acel copil creşte alarmant de repede. Mai toată lumea spune că acel copil va fi răul întrupat, dar Gabrielle naşte o fetiţă şi dintr-odată e foarte ataşată de ea. Ca o expresie a imensei şi nemuritoarei ei naivităţi şi ca o ironie, îi pune numele Hope.
Duhurile pădurii vor copilul pentru Dahak, cavalerii vor să-l ucidă, unul dintre cei care îl apără totuşi vrea să trădeze. Iar cel care rămâne lângă Gabrielle şi copil noaptea e găsit sugrumat cu propriul pandantiv. Pentru că nimeni altcineva nu putuse intra acolo, Xena crede că fetiţa l-a ucis şi, convinsă acum că e ceva rău, vrea să o ucidă. Dar Gabrielle fuge cu copilul, cerând duhurilor rele s-o oprească pe Xena! Iar în final, când vede că e urmărită şi înţelege că Xena nu se va opri până nu îl va ucide, îi spune acesteia că l-a aruncat de pe stânci pentru că şi-a dat seama că e rău. După câteva momente de suspiciune şi neîncredere, Xena înghite minciuna.
Gabrielle pusese copilul pe apă şi se roagă ca el să fie bun.
Xena este realistă şi practică, cunoaşte răul şi ştie că trebuie făcute sacrificii pentru a-l opri. Gabrielle este naivă, nu voi mai spune bună, pentru că „bunătatea” ei e lipsită de discernământ. Îi înţeleg instinctul matern şi revolta împotriva uciderii unui copil, a propriului copil. Dar cum să crezi că ce se naşte din zeul răutăţii poate fi bun? Poate Xena pare prea grăbită să ucidă copilul, poate vina e împărţită. Cert este că atunci când principiile idealiste ale lui Gabrielle se lovesc de pragmatismul Xenei, Gabrielle nu mai are încredere în Xena, o înfruntă prin orice mijloace, ştergând „marea iubire” dintre ele. Şi scenariul se va repeta.
China
(3.06 The Debt I; 3.07 The Debt II)
Într-o noapte un chinez vine şi îi transmite Xenei un mesaj criptic din partea celei „delicate ca apa”: Dragonul Verde a devenit prea mare şi trebuie micşorat. Apoi moare, fiind rănit deja de urmăritorii lui. Xena înţelege mesajul şi vrea s-o lase pe Gabrielle în Grecia iar ea sa plece în China pentru a ucide pe cineva. Gabrielle nu vrea să rămână şi deşi se opune ideii de crimă, vrea s-o însoţească pe Xena şi să înţeleagă de ce e aşa de hotărâtă să omoare un om. Xena e convinsă că Gabrielle nu i-ar înţelege motivele, dar cedează şi îi povesteşte despre trecutul ei.
După ce fusese salvată de M’Lila şi se lăsase condusă de răzbunare, Xena se îndreptase spre est. În stepele Asiei împărţise teroare şi moarte alături de un bărbat pe nume Borias. După crucificare rămăsese şchioapă şi e interesant cum alesese tocmai zona aceea în care războinicii luptau călare pe cai iuţi. Xena de atunci era atât de crudă încât a făcut din capete de oameni înfipte în pari un „zid” care rivaliza cu Zidul Chinezesc.
În vechea Chină erau două familii conducătoare care se aflau în conflict: Ming şi Lao. Borias, care era un om rezonabil vrea să facă o alianţă cu una dintre familii şi să jefuiască celălalt teritoriu. Dar Xena, care ra o sălbatică, îi distruge ambele încercări: şi cea cu Ming Tien (care venise însoţit de copilul lui Ming Tzu) şi cea cu Lao Ma, o femeie care vine să negocieze în numele soţului ei bolnav. Comportamentul Xenei îl înfurie pe Borias şi se despart.
La un moment dat pe parcursul povestirii Gabrielle zice că ea nu mai vrea să asculte despre războaie şi ură. Deşi ea ceruse explicaţii! Însă Xena spune că nu e vorba de ură, ci de iubire. Şi imediat avem parte de scene wild cu Borias. Mai târziu, când Gabrielle crede că Xena fusese geloasă pe Borias şi Lao Ma, Xena râde şi spune că ea şi Borias doar se foloseau unul de celălalt, nu era iubire. Concluzia logică e că Xena iubise pe altcineva.
Xena îl răpise pe copilul lui Ming Tien, iar Borias se împacă cu ea şi vrea să participe la răscumpărare, dar o trădează dând-o în mâinile lui Ming Tien şi rămâne cu recompensa.
Deşi nu se lămuriseră multe lucruri, Gabrielle nu vrea să mai audă continuarea şi îi spune Xenei că nu o va ajuta să ucidă un om. Aşa că Xena nu-i mai spune nimic şi hotărăsc să se despartă acolo. Gabrielle e dezamăgită şi crede că Xena alege să redevină cine a fost. Întreabă, sau mai degrabă afirmă: „You owe someone so much, that you would just throw away these last few years” iar Xena, vizibil suferind, recunoaşte: „Yes.” Iată că datoria ei faţă de cineva din trecut e mai importantă decât idealismul lui Gabrielle şi deci o forţă care le poate despărţi.
Rămasă singură, Xena rememorează restul poveştii. Ming Tien şi fiu-său o ţineau închisă într-o cuşcă şi au vânat-o ca pe un animal pe teritoriul de la graniţa cu regatul Lao. Lao Ma o salvase, deşi o recunoştea drept o femeie periculoasă. Dar ea îi văzuse sufletul şi credea în partea ei „remarcabilă”
În prezent, ajunsă în China, Xena se strecoară în palatul lui Ming Tzu şi deşi are momente de ezitare în care îşi aminteşte de Gabrielle, îşi continuă planul. Atunci când ridică pumnalul să lovească, în pat nu era împăratul, ci Gabrielle! Care recunoaşte că a trădat-o, dar n-a avut de ales, a făcut ce trebuia!
Xena e aruncată într-o temniţă cu apă infectă, având gâtul prins într-un masiv „guler” de lemn. Acolo află că Ming Tzu era un tiran îngrozitor şi o omorâse şi pe Lao Ma.
E emoţionantă scena în care Xena află asta de la un deţinut; felul în care i se luminează faţa de bucurie şi de speranţă când crede că Lao Ma trăieşte şi durerea profundă când află adevărul.
Ea îşi aminteşte cum Lao Ma încercase să o înveţe filosofia ei de viaţă, autodisciplina, să o împace cu Borias şi să facă o alianţă cu ei şi cu Ming Tien pentru a aduce pacea. Atunci o numise pe Xena prinţesa ei războinică.
Lao Ma îşi ţinea în comă soţul muribund şi conducea în numele lui fără a-şi asuma vreun merit. Ba chiar îşi scria cartea de filosofie folosindu-i numele, deşi el fusese un tiran. Ea are o putere spirituală deosebită şi îi vindecă Xenei picioarele. Influenţa ei asupra Xenei a fost puternică, dar nu de ajuns încât să o schimbe definitiv.
Xena distruge şansele de alianţă când îl ucide pe Ming Tien, dar Lao Ma nu o lasă să îl ucidă şi pe Ming Tzu pentru că era fiul ei.
În timp ce Xena zace în temniţă, Gabrielle află că Ming Tzu nu îşi va ţine promisiunea de a o elibera. În loc să-şi dea seama ce greşeală îngrozitoare făcuse din prosteasca ei naivitate (care îi adusese mari necazuri şi înainte în Britania!) ea tot vrea o rezolvare paşnică. Speră că dacă o convinge pe Xena să promită că nu va mai încerca să-l ucidă pe Ming Tzu, va fi eliberată. Dar cum vrea s-o convingă? O pălmuieşte în faţa tuturor şi ţipă la ea, apoi are tupeul să o roage! Demnă, Xena suferă în tăcere, dar nu-şi poate opri lacrimile. Ming Tzu o condamnă pe Xena la moarte şi spune apoi că şi dacă promitea, tot ar fi ucis-o. Abia când află că Lao Ma îi salvase viaţa Xenei pare că înţelege şi cere s-o vadă în închisoare.
E poate singura dată în episod când Gabrielle arată remuşcare şi arată ca a cea Gabrielle pe care o ştiam. Recunoaşte că a trădat pentru că a crezut că o salvează astfel pe Xena să nu redevină ce a fost. „Ştiu că mă urăşti. Dar nu mai mult decât mă urăsc eu.” îi spune. Xena o ascultă în tăcere. Apoi face ceva care povestit pare ridicol. Dar scena este emoţionantă. Pentru că ea nu putea să-şi atingă faţa cu mâinile, îi cere lui Gabrielle să-i scarpine nasul. Xena nu-i spune că o iartă, dar prin acea cerere lasă să se înţeleagă că nu o urăşte şi iertarea e posibilă. Gabrielle înţelege şi izbucneşte în plâns. Xena mărturiseşte că a fost furioasă, supărată, dar nu o urăşte, n-ar putea s-o facă niciodată.
Atunci când Xena e întinsă pe masa de execuţie/tortură, Gabrielle doar face un pas spre ea şi e oprită de o sabie. E ciudat de detaşată, de parcă era împăcată cu gândul că Xena va muri (din cauza ei!). Nu plânge, nu se zbate, nu protestează, nu luptă! Doar priveşte.
Numai că Xena descoperă în sine acea putere de care îi vorbise Lao Ma, puterea spirituală a celui care renunţă la dorinţe, la voinţa proprie şi la ură şi se dedică celorlalţi. Reuşeşte să se elibereze şi să lupte prin pură putere spirituală.
Înainte de a-i scoate pe oameni din palatul care se dărâma, Gabrielle se întoarce spre Xena, rămasă să-l înfrunte pe Ming Tzu.
E o scenă extraordinar construită, cu dublu sens şi mult substrat.
Gabrielle: „Are you…”
Xena: „I’m fine. Don’t worry. As far as I’m concerned, this is all over.”
Evident că Gabrielle nu era preocupată de binele Xenei, ci ea întreba de fapt „Are you going to kill him?” Iar răspunsul Xenei poate fi interpretat în două feluri. Ori e un răspuns evaziv (pentru că nu hotărâse încă ce va face cu Ming Tzu sau hotărâse să-l omoare şi nu vrea să spună), ori este pur şi simplu ironie. Sau este toate la un loc şi e genial. Cu alte cuvinte „văd că te preocupă mai mult viaţa lui decât cum mă simt eu. Da, mă simt bine, deşi nu asta ai întrebat şi nu asta te interesează pe tine acum”.
După ce pleacă Gabrielle, Ming Tzu îi spune Xenei că el e creaţia ei şi datorită ei a reuşit să unifice China. Xena îi zice că ştie asta şi ea obişnuieşte să-şi cureţe mizeria. Dar se întoarce să plece, ceea ce înseamnă că luase în considerare posibilitatea să-l lase în viaţă. Însă el o opreşte pentru a adăuga că o omorâse pe Lao Ma cu mâna lui. Xena e foarte afectată şi îi spune aproape plângând că Lao Ma era mama lui. El zce că ştia, tocmai sta a ucis-o el, pentru că ţinea la el şi nu şi-ar fi folosit puterile ca să se elibereze pentru a nu-l răni. Ca s-o supere şi mai mult pe Xena îi dă din parte lui Lao Ma agrafa de păr pe care acesta i-o pusese demult în păr.
Ca să arate câtă încredere avea în asigurările Xenei, Gabrielle se întoarce! De parcă ar vrea să verifice dacă îl omorâse sau nu!
Ming Tzu stă pe tron şi Xena îi spune că, acum când el pierduse respectul supuşilor, reuşise să-l „micşoreze” fără să fie nevoie să-l ucidă.
Gabrielle îi spune Xenei că o iubeşte. După o scurtă ezitare, Xena îi spune că şi ea o iubeşte.
Ezită pentru că îşi dă seama că Gabrielle o iubeşte numai când face cum vrea ea? Sau ezită pentru că se simte vinovată că o minţise? Pentru că Ming Tzu e mort pe tronul lui, cu agrafa de păr înfiptă în craniu.
Da, Xena o minte pe Gabrielle. Ea văzuse pe pielea ei că idealismul fetei e mai presus de iubirea pentru ea şi în numele acestui idealism o sacrificase. Văzuse cât de crud ajunsese Ming Tzu. Ştia că nu-i putea explica logic lui Gabrielle necesitatea eliminării lui. Nu are decât să mintă.
Cât de ironic e faptul că în acest episod Gabrielle şi Xena îşi spun pentru prima dată „te iubesc”! Imediat după minciuni şi trădări. Nici nu-ţi vine să te bucuri.
Gabrielle e de o idioţenie incredibilă în toată povestea asta! I-aş ierta idioţenia dacă i-ar părea cu adevărat rău şi ar face ceva să-şi răscumpere greşeala. Dar ea rămâne până la sfârşit impasibilă la suferinţa (fizică şi sufletească a) Xenei şi preocupată mai mult de viaţa unui tiran. Aceeaşi Gabrielle care nu s-a revoltat de moartea lui Callisto! Sau faptul că aceasta îi omorâse soţul iubit îi anula idealismul prostesc? Gabrielle, care înainte o apăra pe Xena, acum o vinde pentru a salva viaţa unui necunoscut.
Înţeleg că producătorii au vrut să creeze o ruptură în relaţia dintre Xena şi Gabrielle. Era ceva prea siropos şi aveau nevoie de realism şi de dramă. Sunt perfect de acord. Dar trebuia să fie mai inteligenţi şi să vină cu ceva logic, nu să-şi bată joc de un personaj. Pentru că asta au făcut, au transformat-o pe Gabrielle peste noapte într-o idioată naivă, mincinoasă şi trădătoare.
Şi dintr-odată totul capătă un gust oribil.
Din „Xena şi Gabrielle se iubesc sincer şi se ajută una pe cealaltă” povestea devine „Xena şi-a pierdut capul din cauza unei blonde şi de dragul ei ar suferi orice, chiar şi tortura şi moartea, i-ar ierta orice, pentru că o iubeşte infinit”.
Păcat. Încă o poveste distrusă.
XWP 2.20 „The Price”
Xena şi Gabrielle sunt prinse la mijloc în lupta unor greci decimaţi, demoralizaţi, înfometaţi şi înconjuraţi de sălbatici. Xena, care îi mai înfruntase în trecut şi e speriată de cruzimea lor, revine la vechiul ei eu pentru a putea ieşi de acolo. Preia conducerea armatei şi impune măsuri foarte dure, care lui Gabrielle i se par crude, inumane. Această Xena lipsită de compasiune, comandant militar neîndurat, o sperie şi o dezamăgeşte. Gabrielle are o viziune ciudat de idealistă chiar şi asupra războiului. Dar mai e oare Xena cine fusese? Gabrielle îşi permite să o contrazică şi să o înfrunte în faţa soldaţilor şi nu primeşte decât ameninţări verbale.
Dacă Xena e gata să moară cu sabia în mână, ca o războinică, Gabrielle e gata să moară ca o idealistă şi iese în afara fortificaţiei ca să dea apă duşmanilor răniţi! Deşi apa era pe terminate. Ca într-un basm, nu păţeşte nimic, iar reacţia duşmanilor, care cred că e un armistiţiu temporar pentru ridicarea răniţilor îi dă o idee Xenei. Crezuse că nu se poate înţelege în niciun fel cu sălbaticii, dar acum realizează că şi ei au un cod al lor. Eliberează prizonierul pe care Gabrielle nu o lăsase să-l tortureze şi prin limbajul semnelor se ajunge la o înfruntare între conducători, Xena şi şeful tribului. Bineînţeles că ea învinge şi aşa pot pleca de acolo.
După părerea mea faptul că totul se termină aşa e noroc chior, nu lecţie de morală.
Nu mi-aş dori ca Xena să redevină cine a fost. Dar prin faptul că acţiunea prostească a lui Gabrielle duce, chiar şi indirect la salvare se creează impresia absolut falsă că şi un război foarte crud poate fi încheiat prin bunătate pură. E doar o întâmplare fericită că s-a terminat cu bine.
Până acum nu m-a deranjat idealismul celei pe care multe personaje o numesc „mica blondă iritantă”. Dar acum concluzia siropoasă că ce nu a făcut Xena prin forţa şi priceperea comandantului militar face Gabrielle prin bunătatea inimii este atât de lipsită de realism de parcă ar fi un basm cu zmei învinşi de adolescenţi.
Poate unora nu le-ar conveni, dar eu tot o citez pe Callisto, care i-a spus mai demult Xenei: „As a villain, you were awesome. As a hero, you are a sentimental fool.”
Xena învaţă că oricând se poate lăsa în voia urii, pe când Gabrielle nu o face. Şi e cât pe-aici să facă o declaraţie de zile mari, dar se opreşte la timp: „You understand hatred, but you have never given into it. You don’t know how much I love…that.” Asta m-a distrat.
Va veni şi timpul când va spune „you”.
Episodul 2.19 este construit după principiul „dacă Gabrielle s-a îndrăgostit peste noapte de un tip, Xena de ce n-ar face-o”. Tipul e celebrul Ulise, dar asta nu face situaţia mai plăcută. Am avut o stare de greaţă tot episodul, văzând cum marea, puternica şi grozava Xena e fascinată într-o secundă de un bărbat, îi aruncă priviri drăgăstoase şi e gata să uite tot ce-şi propusese înainte. Nu e o tragedie că Xenei îi place un tip. Nu e prima dată. Cu Marcus a fost de înţeles, îl cunoştea demult şi am presupus că a durat ceva timp până să se apropie. Şi cu alţii la fel. Dar acum, fascinaţie fulgerătoare în trei secunde? Să fim serioşi! Mai rău decât atât, pleacă pe mare cu corabia să-l ducă pe insula lui-regat, Gabrielle are rău de mare, iar Xenei nu prea pare să-i pese. Ba chiar în loc s-o încurajeze face mşto de ea! Îi spune lui Ulise de faptul că Gabrielle crede în sufletele pereche, sugerându-i practic…asta e prea de tot! Şi probabil o bate gândul să-şi abandoneze pentru o vreme hotărârea de a-şi răscumpăra trecutul ajutând oamenii şi să se stabilească în Itaca! Şi…for fuck’s sake! Ar trebui să-şi lase dezgustătorul obicei de a avea scene romantic-erotice la doi paşi de Gabrielle care se presupune că doarme!
Pe Ulise îl înţeleg. Apare o femeie misterioasă care îi salvează viaţa, îl ajută să-şi recupereze corabia de la piraţi, pleacă pe mare înfruntându-l pe Poseidon, conduce singură o corabie şi cântecul ei e mai atrăgător decât al sirenelor, la propriu! Mda, recunosc, au făcut-o pe Xena o eroină exagerată. Celebra ei replică „I have many skills” nu era doar o afirmaţie arogantă.
Dar pe ea chiar n-o înţeleg. Tipul n-are nimic special, ba chiar e ridicol atunci când e hotărât să plece prin lume cu Xena şi Gabrielle! Seriously, dude? Have you no shame?
Ce bine că nevastă-sa trăia şi Xena mai are încă atâta onoare încât nu acceptă ca el să-şi părăsească soţia pentru ea!
Cred că producătorii s-au străduit să anuleze ideile pe care le-ar fi putut da aproape-sărutul din The Quest legat de natura relaţiei dintre Xena şi Gabrielle, dar n-au gândit suficient si rezultatul a fost prost.
Aş putea număra pe degete scenele care merită văzute. Începutul, cu Gabrielle poetizând marea şi Xena fiind foarte practică, dansul lui Gabrielle care îi păcăleşte pe piraţi şi foarte amuzanta replică a Xenei (material pentru subtext): „I want in on the fun, too” şi momentul în care Gabrielle îi spune Xenei (la fel cum ea îi spusese legat de Perdicus): „Promise me. You’ll follow your heart and don’t worry about me.” iar Xena răspunde: „You’re part of my heart.”
– Prima moarte a Xenei şi sărutul care (nu) a fost –
„Destiny” mi s-a părut un episod intens şi interesant, deşi o anumită scenă m-a făcut s-o numesc pe Xena „whore”. Poate l-am apreciat atât şi pentru că nu l-am mai văzut niciodată. Dar e un episod din care aflăm multe lucruri importante:
– Sentimentul de vinovăţie al Xenei faţă de faptele din trecut nu o părăseşte nicio clipă şi este intensificat dureros de recentele întâlniri cu Callisto. Până acum este singurul lucru mai puternic decât ataşamentul Xenei faţă de Gabrielle şi singurul care o poate despărţi de ea.
– Se clarifică motivul transformării Xenei într-o criminală.
Rănită grav într-o luptă în care salvează, printre altele, viaţa unei fetiţe şi torturată de vinovăţie, Xena, pe jumătate conştientă, îi cere lui Gabrielle să o ducă pe un munte. Pe parcursul călătoriei ea îşi aminteşte perioada de după ce îi fusese atacată cetatea natală.
Cu zece ierni în urmă Xena îşi salvase cetatea şi cucerise teritoriile din jur pentru a se asigura că nimeni nu va mai îndrăzni în viitor să atace Amphipolisul. Apoi pornise pe mare.
Xena pe post de pirat îl capturează pe Iulius Cezar, atunci doar un tânăr nobil roman extrem de încrezut. Xena cere o sumă mare în schimbul eliberări, chiar la sugestia lui Cezar.
Tot în acel timp o sclavă fugară ascunsă pe corabie o atacă pe Xena şi echipajul şi o uimeşte cu priceperea în luptă. Xena îi cruţă viaţa şi în schimb îi cere să o înveţe acea mişcare care opreşte circulaţia sângelui spre creier şi ucide în 30 de secunde.
Cu atitudinea lui arogantă şi încrederea absolută în sine şi în destinul lui măreţ, Cezar îi suceşte minţile unei prea tinere şi încrezătoare Xena. Plictisită deja de cuceririle făcute, Xena crede că va face parte din planul lui Cezar şi vor cuceri împreună lumea.
Xena primeşte răscumpărarea, Cezar e eliberat şi îşi iau la revedere pentru moment. Mai târziu el revine cu o corabie pe mare, o trădează şi o ia prizonieră, apoi o răstigneşte împreună cu tot echipajul ei. Sclava fugară, al cărei nume era M’Lila o salvează pe Xena şi o duce la un vraci pe nume Niklios. Exact acolo îi cere Xena lui Gabrielle să o ducă în prezent.
Romanii atacă şi M’Lila o salvează iarăşi pe Xena, de data asta cu preţul vieţii. Este momentul în care Xena cedează. Cel în care avusese încredere o trădase. Cea care o atacase iniţial îi salvează acum viaţa şi este ucisă în locul ei. Xena îşi pierde şi ultima fărâmă de încredere în oameni şi de respect pentru ei. De acum înainte scopul ei este să semene moarte.
M’Lila, deşi apare puţin şi vorbeşte şi mai puţin, este un personaj foarte important în viaţa Xenei. De la ea a învăţat multe tehnici de luptă, ba chiar M’Lila avea un cal dresat să vină la un anumit fluierat. Unii au observat că ornamentele de pe armura Xenei seamănă cu desenul de pe tunica purtată de M’Lila. Aş recomanda oricui să asculte melodia interpretată în episod de M’Lila şi să privească scenele acelea de pe mare. Mi-a plăcut mai mult decât varianta care se găseşte pe net, de la Mouth Music. Melodia se numeşte Fraoch A Ronaigh (Heather Of Rona).
În prezent, amintindu-şi cum murise M’Lila şi cum asta declanşase transformarea ei, Xena nu mai luptă în faţa morţii. Zadarnic o cheamă Gabrielle înapoi, Xena se dă bătută şi moare. Sufletul ei o reîntâlneşte pe M’Lila, care încearcă să o convingă să se întoarcă. Dar Xena ar vrea să fi murit pe cruce, înainte de a face alegerea greşită. Se învinovăţeşte că a ales răul, deşi M’Lila îi spune că acum, după ce a cunoscut răul, a fost răul, îl poate înfrunta. Când vede că argumentele ei nu sunt suficiente, îi spune Xenei să asculte. Morţii aud ce gândesc cei vii despre ei. Iar Xena aude gândurile lui Gabrielle: „Xena, I know you can hear me wherever you are. I know you always told me to be strong. I can’t be, not now. You can’t leave me. I know it’s not your time. I can feel it in my heart. I should feel this emptiness that I’ve never known before, and it scares me. Xena, above all, just remember your destiny. Remember it and fight. Just fight to come back. The world needs you. I need you.”
Nu putem ştii care argument a cântărit mai mult pentru Xena, „lumea are nevoie de tine” sau „eu am nevoie de tine”. Dar acum vrea să se întoarcă. Este decisiv pentru viaţa Xenei faptul că, deşi aproape toată lumea şi-o amintea ca pe o ucigaşă şi ea însăşi se consideră aşa, există cineva pe lume care are altă părere, care vede în ea partea bună şi crede cu toată tăria în această parte bună.
– Nu pot să nu remarc paralela aproximativă între M’Lila şi Gabrielle (care şi ea e rănită protejând-o pe Xena) şi cu câtă determinare, cu cât curaj a luptat Gabrielle pentru a o duce pe Xena pe Muntele Nessus. Până acum îmi place cum în momentele în care Xena este în pericol Gabrielle devine foarte hotărâtă şi luptă foarte bine.
„The Quest” împleteşte într-un mod surprinzător tragedia şi comedia şi deşi nu sunt deloc un fan al comediei nu mi-a displăcut episodul.
Gabrielle e foarte afectată de moartea Xenei şi cumva supărată pe ea pentru că s-a dat bătută aşa de uşor. Face orice pentru a-i duce corpul alături de fratele ei în Amphipolis.
Iolau are o scurtă apariţie aproape gratuită, pentru că Gabrielle putea să-şi spună gândurile şi sentimentele şi singură lângă coşciug, la urma urmei.
Dar aşa aflăm ce dorea să-i fi spus Xenei: „I would have told her how empty my life was before she came; and all the lessons I learned; and that I love her.”
Deşi odată spunea că ar merge şi-n Tartar ca să îndeplinească dorinţa Xenei de a fi îngropată în Amphipolis, hotărârea lui Gabrielle se clatină atunci când amazoanele care vin să-i aducă omagiul lor Xenei îi fac o propunere. Ea să se întoarcă la amazoane, mai ales că poate fi regină, iar corpul Xenei să fie ars într-o ceremonie specifică amazoanelor. Lucrurile se complică puţin cu o pretendentă la titlul de regină, dar Gabrielle acceptă, mulţumindu-se cu gândul că îi va duce cenuşa în Amphipolis. O înţeleg; ea tot aşteptase ca Xena să se întoarcă, era singură dintr-odată şi viaţa pe care o dusese până atunci nu mai avea sens. Amazoanele îi ofereau o casă. Dar tot sunt un pic dezamăgită de schimbarea hotărârii ei.
Însă Xena vrea să se întoarcă şi pentru asta are nevoie de pumnalul lui Helios (cheia spre ambrozie) şi de corpul ei. Aşa că apelează la regele hoţilor Autolycus. Şi apelează aşa cum un spirit fără corp o poate face: intră în corpul lui.
Situaţiile, oricât ar fi de tensionate sunt foarte amuzante. Odată râdeam de încercarea lui Gabrielle de a executa strigătul de luptă al Xenei. Dar Autolycus e mortal făcând asta. Strigătul în cauză şi câteva sărituri acrobatice o conving pe Gabrielle să plece cu el şi cu corpul Xenei, enervând-o pe Velasca, pretendenta la titlul de regină a amazoanelor, care e foarte…înveninată.
Gabrielle ar vrea să-şi dea seama în ce fel e Xena în mintea lui Autolycus, iar Xena îi cere lui să o lase să-i controleze corpul pentru a vorbi cu Gabielle.
Scena are loc pe un tărâm al întâlnirii spirituale. Spiritele celor două comunică şi totul este destul de emoţionant. Xena încearcă să-i explice lui Gabrielle că nu e nevoie de cuvinte pentru că îi ştie gândurile şi îi spune că trebuie să găsească ambrozia. Şi evită contactul fizic pentru a nu rupe vraja prin revenirea la realitatea prezenţei unui alt corp decât al ei. Dar când Gabrielle mărturiseşte că n-ar putea să mai treacă printr-o despărţire, Xena o asigură că va fi mereu lângă ea şi se apleacă pentru a o săruta. Cam brutal mod de a reveni la realitate, mai ales că sărutul aterizează pe buze. Atât Gabrielle cât şi Autolycus sunt surprinşi când se trezesc…în situaţie. Şi iată scena perfectă pentru a da naştere la o mulţime de interpretări diferite. A fost Xena prea impresionată de reacţia lui Gabrielle încât a „uitat” că era în alt corp şi a sărutat-o? Sau a profitat că era în alt corp şi e interpretabil? Sau pur şi simplu emoţia revederii a fost atât de mare încât n-a mai contat corpul în care era? Sau în confuzia momentului Autolycus a făcut ca sărutul să fie pe buze, chiar şi fără să realizeze, din instinct, aşa cum a făcut şi ca mâna lui să aterizeze pe fundul lui Gabrielle? Etc etc.
Tehnic nu a fost un sărut între Xena şi Gabrielle. spiritual, a fost. Sau măcar pe jumătate. Dar în toată această controversă, de un lucru sunt convinsă: în ciuda faptului că potrivit convenţiilor sociale de astăzi un sărut pe buze are conotaţii erotice, acest sărut este cât de poate de inocent.
În lupta pentru ambrozie Xena va folosi la un moment dat corpul lui Gabrielle. Şi totul se va termina cu bine, adică o bucăţică de ambrozie o readuce pe Xena la viaţă. Nici atât de multă încât ea să devină zeiţă, nici prea puţină.
Concluzia amuzantă e că în acest episod sutienele salvează situaţiile.
Şi dacă ne întrebăm cum e să fii Xena, răspunsul s-ar putea să ne uimească.
Gabrielle: „It was warm, friendly, loving…I felt protected. The world needs people like that.”
Xena a auzit gândurile lui Gabrielle cât era moartă. Iar când au împărţit amândouă acelaşi corp, aceasta a fost cea mai mare apropiere dintre ele două, în spirit, o înţelegere profundă şi directă a sentimentelor celeilalte, fără mijlocirea cuvintelor. Drăguţă idee.
cenusa involburata 