Skip navigation

Tag Archives: iubire

Nota: Numele personajelor principale sunt alese pe criteriul semnificatiei lor, nu din motive legate de sonoritate sau prefrinta proprie.

_____________________

            Dimineaţa de august era neaşteptat de răcoroasă, dar plăcută pentru o plimbare în parc. Plouase mult în ultimele zile, aleile se zvântaseră însă. Iarba şi copacii erau de un verde sănătos şi reconfortant. Mâna lui Victor era caldă. De fapt el era sursa ei de căldură. În mai multe sensuri decât cel fizic de acum. Gândul o făcu să zâmbească uşor, fără să-şi dea seama măcar, încântată, uimită de cât de fericită putea să fie lângă el. Aproape în mod inconştient îi strânse mâna mai cu putere, parcă pentru a-şi arăta recunoştinţa ori pentru a se asigura că totul este real.

            – S-a întâmplat ceva? Ai tăcut aşa, dintr-odată, spuse el întorcându-se spre ea fără a se opri din mers, cu o expresie de uşoară îngrijorare pe chip.

            – Mă gândeam doar…

            Îl privi şi zâmbi numai, fără să poată găsi cuvintele potrivite pentru a exprima gândurile care îi treceau prin minte şi sentimentele care îi încălzeau pieptul, spirale de emoţii care se învârteau, crescând, extinzându-se şi cuprinzând-o toată. Încetase de la un timp să se mai întrebe ce era asta, cum era posibil pentru ea să se simtă aşa, dacă era ceva obişnuit sau i se întâmpla doar ei, dacă visează sau e real. Nu se mai întreba, acceptase pur şi simplu noua stare pe care o avea în preajma lui şi de câte ori se gândea la el. O numea fericire uimită sau uimire fericită. Uneori îşi spunea că e ca un copil naiv şi prostuţ care ignoră partea grea şi serioasă a vieţii şi se bucură complet doar de lumea lui. Dar nu vedea ce poate fi rău în asta. Era ceva prea plăcut ca să-i strice frumuseţea aproape perfectă cu gândurile pesimiste. Ele se strecurau însă adeseori în mintea ei, mai ales când alte planuri ale vieţii o acaparau. Dar nu acum, când era cu el nu aveau puterea să o tulbure.

            – Nu-mi vei spune la ce te gândeai? întrebă Victor pe un ton amuzat, văzând că ea lăsase propoziţia suspendată.

            – La tine.

Chipul lui se lumină de o bucurie aproape copilărească.

Ei, dacă erau naivi şi prostuţi, măcar erau amândoi aşa.

            – Sper că erau gânduri plăcute.

Cecilia râse:

            – Speri? Credeam că se vede pe faţa mea.

            – Ai dreptate, se vede.

            – Parcă povesteai ceva, înainte să mă apuce pe mine introspecţia, spuse ea, căutând în memorie subiectul lăsat deschis, dar adunându-se cu greu.

            – Da, spuneam că sâmbătă au venit pe la mine câţiva prieteni, foşti colegi de facultate…

            – A, da. Te-am întrebat dacă erau şi colege şi dacă v-aţi distrat, dar ai evitat să răspunzi.

            – N-am evitat, se apără Victor. Am răspuns că am ascultat muzică, am băut bere şi am jucat table.

            – Şi câte colege erau?

            – Haide, eşti culmea!

            – Doar glumesc. Ar trebui să-ţi dai seama deja când glumesc şi când sunt cu adevărat geloasă.

Cecilia râse, complet relaxată. Uneori îi plăcea doar să-l necăjească.

            – De fapt mi-ar plăcea să vii şi tu o dată, să jucăm table împreună. Şi jocuri cu cărţi. E distractiv.

            – Nu ştiu să joc table, admise ea cu voce scăzută şi veselia îi dispăru brusc. Se simţea jenată să recunoască astfel de lucruri.

            – Serios? Chiar nu ştii? făcu el surprins, accentuându-i fără să ştie sentimentul acela de înstrăinare, de nepotrivire. In astfel de momente se simţea singură, izolată de „lumea normală”. Ratase atâtea lucruri pe care ceilalţi le ştiau şi făceau de obicei. Dacă el găsea asta ciudat, dacă o găsea pe ea ciudată şi nepotrivită, fără un loc în lumea lui?

            – O să te învăţ, zise el dintr-odată, categoric, cu o hotărâre aproape entuziastă.

Parcă îşi dăduse seama de nesiguranţa ei. Mâna lui o strânse mai puternic pe a ei, transmiţând căldură şi siguranţă.

            – O să te învăţ şi kings şi kemps, o să te învăţ atâtea lucruri şi o să ne distrăm împreună.

            – Simt că am ratat atâtea, şopti ea cu regret.

Victor se opri şi se întoarse spre ea, privind-o în ochi cu un amestec de afecţiune şi determinare.

            – Ştiu. Îmi pare rău. Vreau să schimb asta, vreau să te fac fericită.

            – Dar mă faci. Sunt fericită cu tine. Aş vrea să te pot face şi eu fericit.

            – N-am fost niciodată atât de fericit ca acum în viaţa mea.

Ea îi auzi emoţia din glas şi din nou se lăsă în voia fericirii uimite, plutind în lumina şi căldura privirii lui.

 ***

             În cameră pătrundea puţină lumină, filtrată prin draperiile groase care erau încă trase la fereastră deşi era aproape de prânz.

            Profitaseră de faptul că erau amândoi după-amiază la serviciu şi ca de obicei nu ţinuseră prea mult seama de alte responsabilităţi. Cecilia zâmbi uşor şi îşi întinse corpul sub pătură, atât de aproape de căldura corpului de lângă ea, dorindu-şi să poată lenevi mai mult, relaxându-se complet în acel paradis calm şi molatic, departe de lumea din afară. Aproape oftă când îşi dădu seama că trebuia să facă puţină ordine prin apartament înainte să plece. Da, realitatea te ajungea întotdeauna din urmă. Se ridică într-un cot sprijinindu-şi capul în mână pentru câteva clipe şi privi chipul lui Victor, relaxat în pacea somnului. Aţipise, ca de obicei după. Zâmbetul ei se lărgi, mai degrabă plin de afecţiune decât de amuzament. Îşi simţi pieptul umplându-se de căldură odată cu aerul inspirat. Ar fi vrut să îl sărute, dar se temea să nu-l trezească. Se dezlipi cu greu de lângă el, oftând uşor şi se duse în bucătărie unde o aşteptau vasele nespălate. Efectul unei seri iresponsabile. Pe care n-o regreta câtuşi de puţin.

            Mai târziu când Victor se trezi o găsi gata îmbrăcată în hainele de stradă, stând în faţa laptopului. Îi cuprinse umerii cu braţele şi aplecându-se peste spătarul scaunului îi sărută obrazul.

            – Am zis să-mi verific mailul înainte să plec şi ca de obicei m-am întins, explică ea.

            – De ce nu m-ai trezit mai devreme?

            – Ştii că n-am inima să fac asta. Întotdeauna aştept până în ultima clipă. Mai e destul timp să te pregăteşti.

            Concentrată încă asupra ecranului, nu-i observă zâmbetul afectuos. Deodată îl întrebă, pe un ton care se voia relaxat dar trăda o uşoară îngrijorare:

            – Dacă peste cinci ani te vei întâlni cu cineva care te va întreba de mine, îţi vei mai aminti cine sunt?

            Victor se îndepărtase deja câţiva paşi îndreptându-se spre baie, dar se întoarse spre ea, surprins.

            – Cum poţi să fii aşa prostuţă? Bineînţeles că îmi voi aminti de tine! De fapt vei fi acolo, mă vei aştepta acasă.

            Umbra de îndoială din mintea ei se risipi imediat, alungată de cuvintele lui şi de tonul lui categoric. Nu numai ca nu o va uita. El o vroia în viaţa lui peste atâţia ani. Cât de minunat era asta!

            Parcă pentru a-şi întări afirmaţia anterioară, Victor se întoarse lângă ea şi o îmbrăţişă strâns.

            – Te iubesc atât de mult! îi spuse.

            – Şi eu te iubesc, şopti ea cu glasul întretăiat de emoţie, nevenindu-i să creadă cât de fericită o făceau două cuvinte atât de simple.

 ***

             Aveau atât de rar ocazia să ia cina împreună încât starea de bună dispoziţie e Ceciliei nu se schimbase în cursul mesei nici atunci când Victor începuse să povestească ce făcuse în week-end când îşi vizitase părinţii. Uneori astfel de momente o făceau să se gândească la faptul că ei n-o vor accepta niciodată şi asta făcea viitorul cel puţin dificil, chiar dacă Victor o asigura mereu că o doreşte lângă el pentru mulţi ani de atunci înainte. Acum însă alungă repede acest gând, mulţumită că erau împreună la masă şi aveau să petreacă o altă seară împreună.

            Dar după ce terminase de povestit noutăţile de acasă, el devenise neobişnuit de tăcut. Asta o alertase, făcând-o să se teamă de vreo veste proastă, dar mai ales să se îngrijoreze pentru el. Ar fi vrut să-l vadă zâmbind din nou.

            – E ceva ce te preocupă, nu-i aşa? S-a întâmplat ceva? întrebă în cele din urmă, cu un sentiment vag de panică ce îi răzbătea şi în glas.

            – Nu. Da. De fapt depinde cum priveşti lucrurile.

Victor îşi puse farfuria de o parte şi o privi serios, muşcându-şi nervos buzele.

            – Ţi-am spus că m-a chemat directorul general la el, nu?

            – Mhm…, făcu Cecilia, de acum chiar aşteptându-se la o veste proastă şi nederanjându-se să articuleze un „da”.

            – Vor să deschidă un alt magazin de desfacere în străinătate. În Viena. E un pas important şi destul de riscant pentru firmă…vor să mă ocup eu de asta. Să organizez şi să conduc totul acolo.

Ea tăcea, înregistrând cu greu posibilele implicaţii.

            – Adică să mă duc acolo, cel puţin pentru un an, spuse el în sfârşit, serios şi grav.

            Asta însemna că o va părăsi? Asta încerca să-i spună de fapt? Cecilia avea senzaţia că timpul se oprise în loc pentru ea. Se temea că vor începe să-i tremure mâinile, aşa că şi le ascunse în poală, strângând cu putere degetele mâinii stângi cu dreapta, în încercarea de a rămâne conectată la realitate şi a nu se pierde în disperare. Tăcerea părea că se materializase într-un aer sufocant care îi apăsa pieptul. Ştia că e o oportunitate importantă pentru Victor, un pas înainte în carieră. Nu trebuia să rateze asta, nu îşi dorea aşa ceva. Doar că asta însemna că o va părăsi. Numai gândul că acest lucru se va întâmpla o paraliza şi arunca o beznă cumplită peste tot ceea ce îşi imaginase despre viitor.

            El părea că îi aşteaptă reacţia, aşa că îşi adună toată puterea interioară pentru a-i răspunde:

            – Ştiu că e o responsabilitate mare, dar e o promovare. Nu poţi rata ocazia asta, de fapt e minunat că s-a ivit. Te vei duce, nu-i aşa?

            Aproape că se simţea ipocrită, cu acel jumătate de zâmbet pe buze, încurajându-l să plece când de fapt îşi simţea inima zdrobită în mii de bucăţele. Dar chiar se bucura că el are ocazia să facă ceva important în viaţă, să meargă în altă ţară şi să aibă un viitor mai bun, mai mulţi bani.

            – Încă nu am dat un răspuns, dar sigur că nu vreau să ratez şansa asta, zise el şi se relaxă dintr-odată după ce îi auzi părerea. Acum zâmbea, arătând de fapt cât de entuziasmat era de perspectivă.

            – Sigur, spuse Cecilia cu o voce care până şi ei îi sună stinsă. Înţeleg, asta e.

            – Ştiu că va fi mai greu pentru noi, continuă Victor, ne vom vedea foarte rar, dar sunt destule mijloace de comunicare acum. Va trebui să-ţi iei webcam, nu voi putea sta acolo fără să te văd, vreau să ne vedem unul pe celălalt când vorbim.

            Deja începuse să se animeze şi să zâmbească mai larg, făcându-şi planuri pentru viitor. Cecilia îl privea confuză, aproape neînţelegând.

            – Vrei să spui că nu ne vom despărţi? întrebă ea până la urmă, privindu-l nedumerită.

            – Sigur că nu ne vom despărţi! Nu voi renunţa la tine! exclamă Victor categoric. Cum de ai crezut asta? Nu vrei să lupţi pentru noi? Te iubesc, sunt fericit lângă tine. Ne va fi greu, dar vom face cumva şi va fi bine.

            Cuvintele lui categorice rostite după ce fusese aproape convinsă că va renunţa la ea pentru viitorul lui aveau un efect mult mai puternic decât dacă n-ar fi existat teama ei iniţială. Aproape îi dădură lacrimile de fericire. El nu vroia să renunţe la ea.

            Victor îi întinse mâna peste masă şi înţelegându-i gestul ea îşi întinse de asemenea mâna, atingerea lui făcându-i inima să tresalte. Era ca o ieşire dintr-un întuneric plin de spaimă în lumina caldă, vie şi plăcută a primăverii. Asta însemna să simţi că trăieşti.

            – Poţi să aprofundezi germana şi să vii li tu acolo. Îţi găseşti ceva de lucru, ne putem muta acolo dacă ne va plăcea, să putem fi împreună.

            Victor deja îşi construia vise pentru viitor. Pentru viitorul lor. Împreună.

            Cecilia ar fi vrut să-i spună că era puţin probabil să se întâmple aşa, să îl poată urma, că va fi greu sau chiar imposibil. În schimb pesimismul ei obişnuit se dizolvase în fericirea asigurării lui că nu va renunţa la ea şi că îşi doreşte un viitor pentru ei doi. Dacă el visa asta, îşi dorea asta şi era dispus să încerce, cine era ea să îl oprească, cu temeri şi cu nesiguranţa firii ei?

 ***

             Pe măsură ce se apropia timpul ca Victor să plece, relaţia lor devenea din ce în ce mai apropiată şi mai profundă. Se certau câteodată destul de rău din motive pe care mai târziu le găseau stupide, de obicei înţelegerea greşită a unor exprimări şi intenţii sau opiniile diferite în anumite privinţe. Împăcările erau pline de bucurie şi reafirmarea iubirii.

            Dar de fiecare dată când se gândea mai mult la asta, Cecilia începea să se teamă de schimbările pe care viitorul apropiat le putea aduce în viaţa lor. A ţinut aceste gânduri numai pentru ea, însă într-o zi n-a mai rezistat şi le-a exprimat faţă de prietena ei Silvia:

            – Se va duce într-o ţară mai civilizată, într-un mediu mai elevat şi va cunoaşte persoane noi, realizate. Mi-e teamă că se va îndepărta de mine, va intra într-o lume în care eu nu pot accede şi atunci eu voi conta din ce în ce mai puţin. Dar nu-i pot spune toate astea, va crede că nu am încredere în el şi se va supăra.

            Cecilia îşi amintea reacţia lui din trecut când îi spusese despre nesiguranţa ei şi când îl lăsase să-i vadă temerile legate de viitorul lor. Atunci Victor se enervase destul de rău, pentru el îndoielile ei însemnau că nu are încredere în el şi că ea consideră iubirea lui pentru ea superficială. Era destul de greu să-i explice că încrederea ei în el era deplină, ştia că el o iubeşte, dar mai ştia şi faptul că el poate găsi pe cineva mai bun. Neîncrederea ei era legată de propria persoană, nu de iubirea lui pentru ea.

            Silvia i-a dat un răspuns surprinzător, dar care a liniştit-o:

            – Nu îl împovăra cu grijile astea. Lasă-l să se preocupe să găsească o soluţie ca să rămâneţi împreună.

            Dacă Victor căuta într-adevăr căi pentru ca ei să rămână împreună în ciuda tuturor dificultăţilor, atunci temerile ei erau prosteşti şi trebuiau suprimate. S-a simţit vinovată pentru că le avea şi le-a îngropat adânc în memorie. El o iubea, i-o arătase de nenumărate ori şi o asemenea iubire ca a lor nu putea să dispară.

            Când Victor a trebuit să plece în Austria pentru câteva zile pentru a face primele pregătiri, s-au despărţit cu lacrimi în ochi. Cecilia îşi spunea puţin mai târziu că despărţirea aceea semănase pre mult cu o scena de film, dar de fapt nu o deranja felul în care sentimentele îi făceau să se comporte îl iubea atât de mult pentru sensibilitatea lui. În braţele lui se simţea în siguranţă şi un simplu „te iubesc” rostit de el deschidea pentru ea o lume de bucurie aproape ireală. Şi ce dacă părea prea frumos pentru a fi adevărat? Chiar era adevărat, în inima ei simţea asta şi vedea asta ori de câte ori se uita în ochii lui.

            Victor avea să se întoarcă peste două zile. Plănuiseră un week-end la munte peste câteva săptămâni şi ea abia aştepta să poată fi singură cu el departe de lume. Cecilia trecea prin monotonia de zi cu zi privind înainte spre clipa în care îl va revedea.

            În acea vineri s-a întors acasă plină de optimism, aşteptând mesajul prin care el să o anunţe că revenise în ţară şi se vor vedea curând. A văzut mesajul lui când şi-a verificat contul de facebook:

            „M-am gândit mult la asta şi am hotărât să ne despărţim. Nu vreau să-mi risc viitorul pentru tine. Voi rămâne în Viena. Te iubesc. Sper să fii fericită.”

            A citit cuvintele de nenumărate ori, încercând să înţeleagă, dar camera se învârtea cu ea. Nici nu şi-a dat seama că mâinile îi tremurau şi lacrimile îi curgeau pe faţă continuu. Mai târziu s-a aşezat pe jos şi s-a chircit cu genunchii la piept, plângând u disperare, cu suspine, cu sunete inumane care îi ieşeau necontrolat din piept. De ce? Cum era posibil? De ce o făcuse să creadă că va rămâne cu ea? De ce o părăsea acum, după ce o convinsese că vor găsi soluţii pentru ei? Întrebările i se învârteau necontenit prin mintea tulburată, în timp ce lumea întreagă îşi pierduse orice sens pentru ea.

 ***

             Victor se întoarse acasă aproape la unu noaptea. Firma îi închiriase pentru şase luni un apartament de două camere, utilat cu tot ce-i trebuia, cochet şi frumos aranjat pe Stuwerstrasse. Se aşeză în fotoliu să-şi mai odihnească picioarele. Dansase toată seara şi era obosit, dar măcar avea o stare de optimism şi entuziasm care îi dădea energie. Fusese ocupat câteva săptămâni continuu, dar colectivul cu care lucra era fantastic. Erau toţi tineri şi entuziaşti, implicaţi şi dedicaţi proiectului. Plus că erau amuzanţi. Vreo două fete arătau incredibil. În seara asta îşi permiseseră o pauză de distracţie, cu muzică, dans şi băutură acasă la unul din băieţi şi cu ocazia asta le cunoscuse şi latura extra-serviciu. Fusese norocos să obţină poziţia asta, mulţi ar fi vrut-o, dar el reuşise. Se simţea tânăr, puternic şi dornic de a cunoaşte lumea. Dacă va lucra bine anul acesta, va avea ocazia să-şi împlinească multe vise. Zâmbi încântat şi se duse să-şi ia o bere din frigider. Nu băuse prea mult la petrecere, era totuşi şeful şi nu vroia să facă o impresie proastă. Probabil acum ar fi trebuit să se culce, dar a doua zi era sâmbătă şi oricum se simţea plin de energie, dacă nu în ceea ce privea picioarele, în spirit cu siguranţă era.

            Nu-i plăcea să se simtă singur în apartament, aşa că deschise laptopul să-şi verifice mesajele şi ultimele ştiri. În mod surprinzător, Amalia era încă online. Nu vorbise cu sora lui de două săptămâni şi în sinea lui putea recunoaşte că îi ducea dorul. Îi scrise că vrea să vorbească dacă are timp şi peste zece minute aveau deja legătura vizuală şi audio prin webcam.

            – Ce e cu tine pe net la ora asta? întrebă Victor, mai mult curios decât supărat.

Amalia rareori stătea trează până noaptea târziu.

            – O, cred că deja începi să capeţi accent străin, glumi sora lui. Adevărul e că speram să întri, mi-era dor de tine. Acum să nu ţi-o iei în cap.

            Lui Victor nu-i plăcea viteza redusă a netului, din cauza ei imaginea era puţin în urma sunetului, dar n-avea decât să se obişnuiască cu nesincronizarea.

            – OK, stai liniştită, n-o să cred că mă iubeşti sau ceva de genul. Ce mai faci? Cum mai e viaţa pe acolo?

            – Ce să zic? Nimic nou sub soare. De fapt ar fi ceva, sper să-mi iau concediu curând şi să ajung până la mare câteva zile.

            – Cu George?

            – Cu George, confirmă Amalia şi râse scurt, amuzată de tonul lui glumeţ.

            – Cât de curând o să vă mutaţi împreună?

            – O, pentru asta mai are de lucru.

            – Voi fetele sunteţi nemiloase.

            – Absolut. Tu ce faci pe acolo? Numai muncă şi nicio distracţie?

            – Nu chiar. Acum am venit de la o mică petrecere.

            Conversaţia continuă pe acelaşi ton vesel mai mult timp, până când Amalia începu să caşte, ajunsă din urmă de oboseală.

            – Vezi, nu eşti obişnuită cu orele astea, îţi place să te culci cu găinile, observă Victor, neputând rata ocazia de a se distra puţin pe seama ei.

            –  Ha ha ha, ce amuzant eşti! Dar ai dreptate, trebuie să închid. Înainte de asta însă…

            Amalia ezită şi faţa îi deveni mai gravă. Inspiră adânc. Ştia că se aventurează pe un tărâm periculos.

            – Victor, ce s-a întâmplat de fapt între tine şi Cecilia? Credeam că o iubeşti.

            Orice urmă de veselie dispăru brusc de pe faţa lui, însă ceea ce rămase nu era tristeţe, ci ceva care semăna mai degrabă cu furia. Trăsăturile feţei i se înăspriseră, împietrite într-o expresie rece şi defensivă.

            – E un subiect închis, nu vreau să vorbesc despre asta, spuse el măsurat, dar categoric.

            – Îmi dau seama că nu e treaba mea, dar ea e terminată. N-am văzut-o niciodată aşa…

            – Amalia, ajunge, o întrerupse el aspru.

            – Ai putea să-i spui măcar ceva…merită măcar o explicaţie, puteţi încerca să…

            – Uite ce e! i-o tăie el scurt. Nu datorez nimănui nimic. Sunt liber să aleg ce vreau în viaţă, fără să dau cuiva explicaţii.

            – Dar Victor, nici n-ai idee cum e, mi-e teamă să nu facă vreo prostie…

            – Nu mai suntem împreună, nu mai e treaba mea ce face şi cum îşi rezolvă problemele. E treaba ei. Crede-mă, am lucruri mai importante de făcut decât să-mi bat capul cu aşa ceva. Dacă vrei să vorbim despre altceva, bine. Dacă nu, voi închide chiar acum.

            Tonul lui devenise mai mult decât hotărât, era rece şi tăios. Amalia renunţă în sfârşit la subiect şi îşi urară noapte bună scurt şi cumva tensionat.

            Victor era de-a dreptul enervat că i se stricase buna dispoziţie. Se săturase de asta. Tot ce vroia era să trăiască liniştit şi să se bucure de viaţă. Când se gândea la Cecilia se simţea rău. Atâtea amintiri neplăcute! Fusese nevoit să-şi schimbe până şi numărul de telefon ca să evite cine ştie ce scenă. De fapt era dezamăgit. O iubise atât de mult avusese încredere în ea şi uite cum se comporta acum. Credea că şi ea îl iubise, dar se pare că fusese naiv şi se înşelase. Dacă iubeşti pe cineva, vrei să fie fericit, nu-i aşa? Îl laşi să-şi vadă de viaţa lui şi să fie fericit. Dar ea nu era capabilă să înţeleagă şi să renunţe. Ce treabă avea el cu felul în care reacţiona ea? O făcea din cauza neîncrederii în ea, oricum, nu din cauza lui, era o chestie egoistă. Fata aia trebuia să-şi rezolve singură problemele.

Dar n-avea de gând însă să-şi strice noaptea gândindu-se la asta. Derulă pagina de facebook în cătare de ceva amuzant sau care să-l readucă în starea de relaxare de mai înainte. După câteva minute în care mai întâi zâmbi, apoi râse de-a dreptul citind unele postări, un mic articol îi atrase atenţia. Era despre animalele de la grădina zoologică din oraşul lui natal. Se dezvăluiau condiţiile mizere în care erau ţinute, spaţii prea mici, cuşti pline de excremente care erau curăţate cine ştie la cât timp. Erau nehrănite şi chinuite acolo. Câteva poze cu un lup pricăjit şi doi lei cărora li se vedeau coastele de slabi ce erau îl impresionară profund. Bietele animale, ce vină aveau ele de trebuia să sufere atât? I se făcu atâta milă de ele. Oamenii de acolo erau nişte brute fără suflet. Era deopotrivă mişcat de starea animalelor şi indignat de nepăsarea oamenilor. Uită de ora târzie şi de oboseală şi imediat începu să tasteze, exprimându-şi părerea şi propunând o campanie de mobilizare a celor de pe facebook pentru a atrage atenţia autorităţilor locale şi a schimba ceva pentru acele animale. Nu era normal să stea cu braţele încrucişate, tolerând asemenea nepăsare şi cruzime.

***

             Cecilia se trezi din somn speriată şi confuză. Pentru câteva clipe nu ştia unde se află şi ce e real. Impresia lăsată de vis era atât de puternică încât părea că trăise cu adevărat acele momente. Putea să simtă încă atingerea moale şi incredibil de plăcută pe buze. Apoi realitatea o lovi brusc, nemilos, tăindu-i respiraţia. Era în camera ei, întinsă în pat şi Victor ieşise demult din viaţa ei. Era singură aici. Luptă din răsputeri să nu plângă iar. Aţipise după ce venise de la serviciu şi mâncase ceva în fugă. După o altă noapte nedormită, nu era de mirare.

            Se ridică fără chef, fără să-şi dorească asta. Dar trebuia să-şi facă baie şi să se întâlnească cu o colegă în oraş. Îi promisese, într-un moment de slăbiciune, dar era foarte tentată să o sune şi să mintă că apăruse ceva care o împiedica să se ducă. Socializarea, chiar şi cea minimă, îi cerea un efort prea mare acum, era un chin permanent de a părea normală. Nu putea să şteargă totul cu buretele, nici să se prefacă. Nu putea să pretindă că se simte bine, când tot ce îşi dorea era să doarmă şi să nu mai simtă nimic. Dacă lăsa gândurile să se desfăşoare iar, întrebările fără răspuns aveau s-o înnebunească.

            Deschise televizorul, căutând un film sau un documentar care să-i distragă atenţia măcar pentru câteva minute. Butonă telecomanda, trecu de vreo două ori peste toate canalele şi se opri în cele din urmă la un film necunoscut care începuse probabil demult. Părea interesant, o tipă blondă acuzată pe nedrept de crimă se străduia să evite poliţia şi să-şi dovedească nevinovăţia. Se implică în poveste până când filmul ajunse la o scenă romantică. Întoarse privirea de la scena sărutului, dar când văzu că se tot prelungeşte, nu mai rezistă şi închise televizorul. Atât de rău ajunsese încât nu mai putea nici să vadă un film fără să facă asocieri absurde cu trecutul.

            Iritată, supărată pe propria persoană, îşi aruncă hainele de pe ea şi intră în baie. Lăsă apa să curgă la duş până când ajunse la o temperatură potrivită şi se mai relaxă gândindu-se la senzaţia plăcută pe care o va avea sub jetul fierbinte.

            Într-adevăr era plăcut şi gândurile se opriră pentru un timp. În timp ce îşi spăla părul, masându-şi scalpul cu şamponul uşor mentolat şi răcoritor, se gândi ce film ar trebui să vadă în seara asta înainte să adoarmă. Trebuia să mai cumpere nişte cărţi, eventual vreun thriller poliţist.

            Când termină de spălat pe cap, îşi dădu părul la o parte de pe faţă şi lăsă apa să curgă peste umeri si piept. Şi dintr-odată se întâmplă iar, aceeaşi nebunie de neînţeles care o chinuia repetat de luni de zile. Îşi aminti un alt timp şi un alt duş, dar atunci nu fusese singură. Îşi aminti apoi mesajele pe care şi le trimiteau când făceau baie. Şi lacrimile începură să curgă, amestecându-se cu picăturile care i se scurgeau din păr. Cum de putuse să facă asta? De ce? De ce o convinsese că nu va renunţa la ea? Cum putea să o ignore pur şi simplu acum? Îi era atât de dor de el! Nu-l va mai vedea niciodată. Nu vor mai vorbi niciodată. El plecase pur şi simplu, ca şi cum ea nu însemnase nimic pentru el. Nimic. Oare fusese un vis? Oare fusese totul o minciună? Nu, nu, el nu o minţise, el nu era aşa. Şi totuşi îi spusese că nu poate renunţa la ea şi uite că putea. Cum de avea atâta cruzime să-i facă asta? Nici nu realiză când scăpase duşul din mână, lăsând apa să curgă fără rost şi se chircise pe jos, rezemată de faianţa rece, plângând în hohote, murmurând disperată, iar şi iar, ca o nebună „de ce? de ce?”. Nu mai era conştientă de locul unde se afla sau de ceea ce trebuia să facă, de realitatea din jurul ei, era înghiţită de întuneric şi disperare, simţea numai durere, în aşa măsură încât simţea că ea însăşi devenise durere. „Nu mai pot, ajunge, ajunge” scânci ca un animal rănit, suspinând, dar nimeni nu o auzea.

 ***

             Dezbaterea iscată pe neaşteptate era o provocare care îi făcea plăcere lui Victor. Îi trezea spiritul competitiv şi dorinţa de a dezvolta acele idei după care îşi trăia viaţa şi care i se păreau cele mai fireşti şi mai potrivite pentru binele tuturor.

            Sărbătoreau depăşirea target-ului de vânzări pentru primul trimestru şi de data asta închiriaseră pentru o seară un mic local. Muzica era liniştită, atmosfera destinsă, potrivită pentru discuţii amicale.

            Totul începuse cu ştirea că un parlamentar român încercase iar să legalizeze parteneriatele civile între persoanele de acelaşi sex. Eşuând, bineînţeles şi dând ocazia unor moralişti şi feţe bisericeşti să-şi exprime oroarea şi indignarea. Majoritatea colegilor lui Victor erau deschişi la minte şi de părere că oamenii sunt liberi să fie cu cine îşi doresc. Vreo câţiva erau un pic reticenţi, dar nu se opuneau pe faţă ideii. Din vorbă în vorbă ajunseseră la discuţia despre moralitate şi libertate, unde se afla linia de demarcaţie dintre libertatea de a acţiona în interes propriu şi regulile sociale sau morale. Victor observă cu vreo doi colegi erau mai stricţi, opunându-se destul de vehement când se adusese în discuţie eutanasia în cazul pacienţilor cu boli în faze terminale. În cele din urmă se abordase aspectul mai sensibil legat de urmărirea interesului propriu în detrimentul intereselor celor apropiaţi. Victor era deranjat de părerea unei colege cum că ar trebui să fii atent în primul rând la felul în care acţiunile tale îi afectează pe cei din jur, dar şi a altora care spuneau că poţi să faci ce vrei ca să te simţi bine, ceilalţi nu au decât să se adapteze.

            – Sigur că echilibrul este greu de găsit şi păstrat, interveni el în discuţie, calm dar hotărât. Dar nu cred că e normal să-ţi îngrădeşti libertatea şi să fii nefericit doar ca să-i faci fericiţi pe alţii. La fel cum nu e bine să fii crud şi nepăsător doar ca să-ţi urmăreşti interesele. Cred că trebuie să acţionăm cu blândeţe, generozitate şi bunătate atât cât se poate.

            Îi privi pe ceilalţi pentru câteva clipe şi adăugă, senin şi împăcat cu sine:

            – Eu îmi trăiesc viaţa după un principiu care mi se pare cel mai corect. Eşti liber să faci tot ce îţi doreşti atâta timp cât nu îi răneşti pe ceilalţi.

sfârşit

            Niciodată n-am crezut că memoria mea, care e atât de slabă când vine vorba de lucruri practice şi utile în viaţă mă va tortura în aşa măsură încât să-mi doresc mai degrabă să-mi pierd minţile decât să mai fiu nevoită să îndur amintirile.

            Amintiri frumoase, amintiri ale unor clipe fericite care nu se vor întoarce niciodată. Şi de aici vine de fapt tortura, din faptul că sunt în trecut şi niciun alt lucru plăcut nu li se va mai adăuga vreodată, din dorul şi disperarea care le însoţesc, din întrebările imposibile care le sunt ataşate inevitabil: „de ce?”, „cum de a avut inima să facă asta?”, „cum poate sta departe şi cum poate să se comporte ca şi cum nu m-a cunoscut niciodată?”, „cum a putut iubirea ei să dispară atât de repede şi fără motiv?”

            Amintiri care mă lovesc pe nepregătite, declanşate în cele mai nepotrivite momente şi locuri, de aproape toate lucrurile care mă înconjoară şi cuvintele care sunt rostite în preajma mea.

            De la hainele pe care le port, prin casă sau afară, până la cuplurile pe care le văd ţinându-se de mână pe stradă.

            Lenjeria de pat galben-portocalie, unele străzi, fântâna arteziană, chestiile metalice de la mixer atunci când bat frişca, tricoul de la ArtMania pe care îl poartă câteodată sora mea, numele acelor oraşe spuse la ştiri (mai nou prea des, de când cu scandalurile politice), muzica populară din zonă pe care tata o ascultă câteodată şi care mă face să plec din cameră pentru a nu plânge în faţa lui. Berea Redd’s cu merişoare care le place mamei şi surorii mele, menţionarea întâmplătoare a vreunei formaţii pe care am văzut-o în concert acolo, aproape toate melodiile despre dragoste, chiar şi cele proaste difuzate la radio în magazine, sugestia inocentă a surorii mele de a-mi oferi să mănânc căpşune din mâna ei si culmea ridicolului, publicitatea la Grasa de Cotnari şi melodia populară incredibil de tâmpită despre ce se întâmplă când bei Cotnari cu o olteancă. Afişul cu „Sub aceeaşi stea” de la cinematograf, o imagine sau o povestire scurtă găsită întâmplător prin computer, crizantemele, chiar şi trandafirii roşii, picăturile pentru ochi pe care le pun de două ori pe zi.

            Amintiri care mă fac să-mi pierd controlul şi orice demnitate şi îmi umplu ochii de lacrimi de faţă cu alţii, de parcă nu mai sunt eu, ci o versiune slabă şi jalnică a mea. Ca atunci când sora mea m-a rugat să fac clătite americane şi i-am spus că nu voi mai face niciodată în viaţa mea, pentru că atunci a fost prima dată…Şi nicio frază lăsată în suspensie şi niciun glas frânt nu puteau acoperi sensul, înţelesul, durerea. Pentru că am oferit totul, totul şi în final a fost în zadar.

            Nu voi mai face niciodată ceva din quilling, nu voi vedea niciodată sezonul 2 din OITNB sau din Orphan Black şi nu voi revedea niciodată scene din Xena, în încercarea zadarnică de a fugi măcar de o parte din durere. Zadarnică nu pentru că visele cu ea oricum mă trezesc de multe ori noaptea, tulburată, speriată ori fericită, pentru ca realitatea să mă lovească apoi ca un pumn în faţă. Zadarnică pentru că de fapt eu sunt durerea şi dorul, le port în mine mereu şi de mine nu pot fugi decât atunci când dorm fără să visez.

            Şi nu ştiu cum să pun capăt acestui chin continuu, nu ştiu cum să-l îndur până când va deveni mai estompat. Deşi văd că nu se estompează deloc, singura schimbare e că la început era permanent ascuţit şi insuportabil, iar acum vine în valuri de intensităţi diferite. Nu se stinge, nu se îngroapă şi eu mă nărui din ce în ce mai mult sub apăsarea lui. Doar dacă mi-aş pierde mintea sau existenţa. Doar dacă.

TIMP

Mai am prieteni încă —
berea, vinul si câteva tării,
albul hârtiei care-mi cere cuvinte.
Am şi duşmani ne-nduraţi — amintirile
şi-ntunericul ce se-aşterne-nainte.
De m-aş fi născut mai demult, să nu mă ştii,
de nu m-as fi născut deloc.
Dar sunt. Sub cerul vânăt şi gol, sunt
căderi fără număr, o scânteie, pământ.
Şi ochii tăi în care-am cunoscut iubirea
se vor îndepărta încet, se vor întoarce
până când voi rămâne un deal pietros
ori o movilă ridicată peste mormântul speranţei.
Un gând se zbate ca o pasăre speriată
în peştera neagră cu flori de piatră,
un gând ca o chemare,
ca o cădere în gol, ca un dor.

¤¤¤

Mă-ntreb de este sub soare
o cruzime mai mare;
să te-ndoieşti până crezi,
să găseşti ca să pierzi.

¤¤¤

NEPOTRIVIRE

M-am născut prea târziu pentru a fi dincolo
şi prea devreme pentru-a fi lângă tine,
într-o ţară prea închisă pentru-a-nţelege,
cu gene prea stricate pentru-a cuceri
cu voinţă prea slabă pentru a lupta
cu gândul prea strivit pentru a cuteza.
Dar ia-mă cum sunt şi du-mă-n lumina inimii tale,
sau zdrobeşte-mă-acum sub adevărul crud.
Nu-ţi pot da nimic în afară de mine.
Pământ vechi, întuneric şi-un strop de căldură.

Nu m-as fi asteptat niciodata la asa ceva. Se pare ca si eu am devenit naiva. Sora mea a zis ca daca stia ca altii stiu ar fi spus ca se va ajunge aici sigur. Dar nu, eu a trebuit sa fiu aia naiva care a zis „ok”.

Am primit cadou de Craciun un sfarsit si o amenintare cu denuntarea la politie pentru o fapta pe care nici n-am savarsit-o.

Ce e mai trist e ca astfel de intamplari dau lectii gresite. Te invata sa ascunzi si sa minti. Sa joci teatru si sa fii fals. Pentru ca sinceritatea e aspru pedepsita.

Sunt prea batrana si prea inutila social, sunt saraca si ratata. Si mai ales sunt prea…fata.

Nu stiu daca sa rad sau sa plang. Nu stiu daca sa ma infurii, asa cum a facut sora mea, pe drept cuvant.

Nu sunt vinovata dar trebuie sa ma supun conditiilor impuse. Pentru ca oamenii sunt plini de prejudecati. Pentru ca parintii conditioneaza intretinerea copiiilor lor cu supunerea. Ii pun sa-si plateasca painea cu fericirea. Si mai indraznesc sa spuna ca-i iubesc. Cred ca oricine s-ar lipsi de o astfel de „iubire”.

Ia o inima si zdrobeste-o in maini, astfel ii asiguri fericirea.

 

Pentru cineva obişnuit să asculte o muzică ce rezonează cu starea interioară, recunosc, ultima săptămână a fost grea. Absolut de necrezut, nu mai găseam puncte comune cu versurile din gothic sau alternativ metal. Poate doar vocea deosebită a lui Marko Saaresto cântând:
“Don’t cry for your love, cry tears of joy
Cos you’re alive cradled in love”
Aveam nevoie de muzică şi cine ar fi crezut că voi avea o revelaţie intrând într-un minimarket? Se difuza acolo la radio o melodie pe care o ascultasem fără să vreau la refuz la vremea ei şi mi se păruse mereu prea visătoare si exagerată ca şi mesaj transmis. “I’m alive”:

When you look at me
I can touch the sky
I know that I’m alive
[…]
When you reach for me
(Raising spirits high)
God knows that

That I’ll be the one
Standing by

Through good and
Through trying times

And it’s only begun
I can’t wait for the
Rest of my life

Da, cam siropos ce-i drept, dar abia când treci prin anumite momente şi simţi ceva deosebit poţi înţelege semnificaţia de dincolo de exagerarea lirică. E acea stare de “a trăi” şi nu doar de “a exista” pe care ţi-o dă sentimentul că cel puţin în ochii unei persoane tu contezi. Exact înainte să intru în minimarket mă gândeam la o replică pe care aş putea să o scriu şi care este ceea ce am trăit şi cunosc, o frază care spune cam acelaşi lucru ca şi versurile melodiei amintite: “Toată viaţa mea m-am considerat un nimeni, dar simpla ta privire mă face să fiu cineva.” Este poate o dovadă de slăbiciune să îţi tragi puterea din iubirea cuiva pentru tine, dar cred că pentru orice om sincer şi normal faptul că este iubit îi dă noi imbolduri, încredere, curaj şi speranţă. Puterea de a reuşi vine fie din tupeul şi obrăznicia fiinţei superficiale, fie din aroganţa celui care se iubeşte numai pe sine, ori din bucuria profundă şi greu de descris a celui care se ştie fără îndoială iubit şi răspunde cu acelaşi sentiment. Sau poate doar filosofez şi eu.
Poate ca o coincidenţă. am avut mereu în minte versuri din “Falling into you”. Şi e ciudat cât de potrivite sunt şi cum capătă un înţeles şi ceea ce părea pus acolo de dragul de a ieşi ritmul.
“I was afraid to let you in here
Now I have learned love can’t be made in to fear
The walls begin to tumble down
And I can’t even see the ground

I’m falling into you (falling into you)
This dream could come true
And it feels so good falling into you

Falling like a leaf, falling like a star
Finding a belief, falling where you are
[…]

So close your eyes and let me kiss you
And while you sleep I will miss you”

It feels damn good indeed! Şi această cădere care nu este cădere înseamnă într-adevăr găsirea unei credinţe, a unei convingeri noi. Dar serios, cum poţi să simţi lipsa cuiva care doarme lângă tine în timp ce nu dormi? O, dar pun pariu că se poate.
Ştiu că par drogată, dar cred că e un drog excelent. Şi nu regret nimic.

Don’t be afraid to feel this way
[…]

If I am crazy, just don’t care
It doesn’t mean I don’t want you near,
This is the story about me and you
And it’s called…

Faith!
Right beside you is where I’ll stay”
(“Faith”)

“Where it was dark now there’s light
Where there was pain now there’s joy
Where there was weakness, I found my strength”
(“A New Day Has Come”)

Prin 1999 – 2000 vedeam XWP de dragul luptelor şi a personajului principal. După ce am aruncat de curând numai o privire asupra relaţiei dintre Xena şi Gabrielle în ultimele episoade, încerc să revăd serialul doar pentru a urmări evoluţia şi detaliile acestei relaţii. Acestei relaţii unice în lumea televiziunii, mai bine zis. Şi sunt frustrată peste măsură că nu avansez deloc, n-am văzut nici măcar primul din cele şase sezoane. Pentru că sunt prea obsedată să fac gifuri.
De ce mi se pare atât de specială relaţia celor două personaje? Pentru că e ceva profund, intens şi loial, în ciuda greşelilor de ambele părţi. Pentru că este iubirea ca dăruire de sine şi sacrificiu. Nu cred în legenda sufletelor pereche spusă de Gabrielle, dar cred că relaţia lor este un exemplu sublim – deşi ideal – de iubire între doi oameni.
Producătorii serialului au vrut să dezvolte această relaţie. Dar fiind difuzat între 1995 – 2001, când lumea nu era deloc receptivă la „the L word”, n-au transformat relaţia într-una sexuală. Lui Robert Tapert i-a plăcut totuşi să-i inducă un pic în eroare pe telespectatori şi să dea naştere la controverse. Aceste tendinţe şi constrângeri au avut un rezultat final câştigător: o mulţime de fani, fiecare crezând ce i s-a părut mai aproape de preferinţele proprii.
Din fericire evoluţia relaţiei dintre Xena şi Gabrielle a fost în intensitate şi profunzime. A rezultat ceea ce unii numesc „romantic friendship”. Poate cel mai bine a exprimat asta Renee O’Connor, actriţa care joacă rolul lui Gabrielle, într-un interviu pentru un post radio: „As long as we keep the friendship of Gabrielle and Xena true and honest, then anything we do that might be a little more intimate – it’s just very honest, very natural and just sweet. You know, it’s a friendship.”
Dacă la început Gabrielle afirmă că Xena e prietena ei, apoi Xena face aceeaşi afirmaţie, mai târziu Xena va spune că Gabrielle e familia ei, e ca o soră pentru ea. Pe măsură ce acţiunea înaintează, se vor numai una pe cealaltă „cea mai bună prietenă a mea” şi într-un final „sufletul meu pereche”.
Relaţia lor devine atât de strânsă şi profundă încât gesturile fizice vin ca o manifestare a sentimentelor puternice şi nu a vreunei atracţii fizice, carnale. Indiferent câte mii de poveşti erotice despre ele s-au publicat pe net, relaţia lor, după părerea mea şi a altora este ilustrarea iubirii nesexuale.
Recunosc, sunt surprinsă de mine însămi. Sunt hotărâtă să ignor fantasticul, comedia, absurditatea unor scene de luptă, de data asta nu doar pentru că Xena arată incredibil, ci pentru a urmări o poveste de iubire idealistă şi plină de ceea ce în alte condiţii aş fi numit „sirop”. Şi îmi place, chiar foarte mult.
Dar experienţa de viaţă şi vârsta (înţeleasă tot ca experienţă) mă fac să nu cred în posibilitatea ori eventualitatea unei astfel de relaţii între două persoane reale. Pentru mine acesta este idealul, doar o poveste frumoasă.
Am văzut – prin intermediul internetului – că XWP, mai precis relaţia dintre Xena şi Gabrielle a făcut pe mulţi să aibă aşteptări mari şi nerealiste în viaţă. Pe de o parte e bine, pentru că aceste persoane nu se vor mulţumi cu relaţii superficiale sau bazate pe sex. Pe de altă parte e trist. Mă întristez pentru acele fete care au văzut serialul când erau tinere şi pline de vise, iar acum caută şi aşteaptă o prietenă atât de apropiată, o relaţie atât de sinceră, intensă şi loială. Vor da peste trei categorii de fete: fete leşinate după sex cu băieţi, fete leşinate după sex cu fete şi fete leşinate după sex cu oricine. Într-un fel mă doare să recunosc această degradare la care a ajuns majoritatea fetelor, pentru că admir şi preţuiesc femeia. Dar nu pot nega realitatea.
Iubirea nu este atracţie fizică, nu este nici un dar picat din cer, nu înseamnă să priveşti pe oricine ca pe un potenţial iubit ori partener de sex. Iubirea este dăruire de sine, iertare, sinceritate, sacrificiu de sine. Nu vor găsi asta, din păcate.

Mă droghez cu gifuri şi dependenţa asta poate aduce uneori suferinţă. Dar şi surprize plăcute.
Am văzut la un moment dat pe tumblr o imagine cu Gabrielle (din Xena Warrior Princess) având în mâini o katana. M-a intrigat, dar n+am căutat detalii atunci. N-am văzut toate episoadele din Xena. Cred ca n-am văzut niciun sezon cap-coadă. Am urmărit episoadele pe care le-am prins la TV, pe sărite, uneori un episod de mai multe ori, destul de haotic. A fost totuşi primul serial care m-a pasionat. Xena a fost un fel de mare slăbiciune/pasiune a tinereţii mele (ce patetic spus). Nu mai ştiu exact ce m-a fascinat mai mult – frumuseţea lui Lucy Lawless sau calităţile personajului ei. Cred că amândouă. Ideea existenţei unei femei războinice într-o lume antică, puterea, duritatea dar şi sensibilitatea Xenei, prietenia cu Gabrielle, momentele tragice bine realizate, ideea de schimbare în bine, lupta cu întunericul propriu…atât de multe lucruri mi-au plăcut încât au învins neplăcerile cauzate de unele episoade-comedie sau de partea de fantastic din poveste. Ce m-a făcut să abandonez serialul sau să uit de el – în afară de faptul că nu mai era difuzat la TV şi nu aveam internet? Cred că partea în care au început să „rescrie” creştinismul în universul serialului.
Prin 1999 – 2000 eram atât de fascinată de Xena încât corespondam cu o fată comentând în detaliu episoade. Apoi încet-încet pasiunea s-a stins. Sau mai bine spus a adormit.
Unde vreau să ajung totuşi după acest ocol prea mare? Dorindu-mi neapărat un gif cu Gabrielle şi katana, am căutat pe net şi am ajuns la ultimul episod al serialului. L-am văzut şi am avut două şocuri. Dintre care cel mai trist a fost finalul, dar nu pe acesta îl analizez acum. Mi le aminteam pe Xena şi Gabrielle prietene foarte bune. Prin ’99 eram inocentă, dar auzisem de eticheta de lesbiene care li s-a pus. Ba mai mult, acum ştiu, am văzut că netul e plin, dar chiar plin de fanfiction-uri cu ele, sunt site-uri speciale pentru asta şi zeci de mii de fanfiction-uri. Cu toate că ştiam toate presupunerile, am fost şocată să văd în episod şi-n flashback-urile din cel anterior declaraţii foarte directe.
Xena: „Always remember, I love you.” şi pornind de la tehnica ei de a opri circulaţia sângelui spre creier, caz în care omul moare în 30 de secunde „If I only had 30 secons to live, this is how I’d want to live them. Looking into your eyes.” Prezentând-o pe Gabrielle unei vechi cunoştinţe: „This is my soul mate.”
Gabrielle: „You’re my whole life, Xena.” şi „I love you.”
Nu mai pun la socoteală scena în care Gabrielle îi dă Xenei apă dintr-un izvor „special” în cel mai direct mod, care nu implică vreun vas sau mâinile făcute căuş.
Se vorbeşte de subtext în legătură cu Jane şi Maura (Rizzoli & Isles), ba chiar uneori Kahlan şi Cara (Legend of the seeker), dar aici nu e subtext, este evident vorba de iubire; declarată direct. Dar efectul asupra mea a fost surprinzător.
În ultima vreme m-a luat valul ne-inocent şi vârtejul de gifuri, subtext şi presupuneri şi dorinţe de mai mult acolo unde era clar că nu poate fi mai mult. Iar când am auzit-o pe Xena făcând una din cele mai frumoase declaraţii de dragoste – „Dacă aş mai avea de trăit numai 30 de secunde, aşa aş vrea să le trăiesc, privindu-te în ochi”, am ieşit brusc din vârtej, m-am dat la o parte şi am realizat că scăpasem din vedere esenţialul. Acesta este idealul de iubire.
Întrebarea nu e dacă Xena şi Gabrielle au o relaţie de natură erotică sau nu. Nu asta contează, nu asta trebuie să ne întrebăm, să urmărim, să ne intereseze. Esenţialul este că Xena şi Gabrielle se iubesc una pe cealaltă. Că se pot privi în ochi şi spune „te iubesc”, pot spune că viaţa uneia are un sens datorită celeilalte. Ştiu, e idealist, dulceag şi ireal. Poate e pretenţios spus „suflete pereche”, dar sunt două persoane care se completează una pe cealaltă şi împreună au o armonie, bucurie şi frumuseţe deosebite. Ce e prostia asta, dacă fac sex sau nu? Vorbim cumva de trupuri pereche?
Să pui etichete şi să delimitezi totul în două categorii stricte – prietene, cele care se înţeleg bine şi lesbiene, cele care îşi spun te iubesc – denotă o gândire limitată, mult prea îngustă. O atingere sau un sărut nu înseamnă în mod necesar că urmează sex, nu poate veni nimeni să tragă o linie groasă şi vizibilă, până unde iubirea este de natură erotică sau nu. Poţi iubi pe cineva foarte intens şi real fără să faci sau să vrei să faci sex cu persoana respectivă.
Iar relaţia dintre Xena şi Gabrielle, deşi oferă „portiţe” de interpretare erotică celor cu imaginaţie bogată, mie personal mi se pare un tablou perfect al iubirii adevărate. Două suflete în comuniune şi armonie, care se echilibrează şi se luminează reciproc. Acesta este idealul de „soul mates” şi după părerea mea cea mai frumoasă relaţie între doi oameni. Soul mates nu înseamnă un bărbat şi o femeie care vor să facă sex unul cu celălalt, sau două femei sau doi bărbaţi. Înseamnă două suflete împreună. N-are de-a face cu sexul. Că de aici mai departe se poate ajunge şi la sex, e posibil. Dar nu necesar. Oamenii zilelor noastre au inversat lucrurile şi şi-au pervertit gândirea. La ei întâi sunt privirile la părţile fizice atrăgătoare ale celuilalt, apoi sexul şi apoi se aşteaptă să fie iubire, ei confundând sexul cu iubirea. Să tot facă ei sex ca distracţie şi sport şi eliberare fizică a dorinţelor sexuale şi să aştepte să le pice apoi din cer para mălăiaţă a iubirii. Să tot aştepte.
Nu cred că idealul despre care am scris acum şi la care mă gândesc eu e realizabil. Recunosc, a fost un timp în care am avut naivitatea de a-l crede posibil. Da, în anumite împrejurări am crezut în legătura profundă dintre două suflete, dar m-am ars atât de rău încât nu mai recomand nimănui să creadă. Nu există aşa ceva. Doi oameni sinceri şi deschişi care să se iubească, să dea totul într-o relaţie şi să lupte deopotrivă pentru a rămâne alături…câte şanse există ca aşa ceva să se întâmple? Unul se va plictisi la un moment dat şi va găsi altceva, alţi oameni de iubit, îl va abandona pe celălalt. Întotdeauna. Întotdeauna.
Totuşi, uimirea şi bucuria mea de a descoperi în lumea unui serial TV tabloul ideal al iubirii, rămâne. Xena şi Gabrielle, personajele cele mai suspectate de înclinaţii safice mi-au dat o lecţie de iubire adevărată. Cine ar fi crezut?