Skip navigation

Tag Archives: somn

            Niciodată n-am crezut că memoria mea, care e atât de slabă când vine vorba de lucruri practice şi utile în viaţă mă va tortura în aşa măsură încât să-mi doresc mai degrabă să-mi pierd minţile decât să mai fiu nevoită să îndur amintirile.

            Amintiri frumoase, amintiri ale unor clipe fericite care nu se vor întoarce niciodată. Şi de aici vine de fapt tortura, din faptul că sunt în trecut şi niciun alt lucru plăcut nu li se va mai adăuga vreodată, din dorul şi disperarea care le însoţesc, din întrebările imposibile care le sunt ataşate inevitabil: „de ce?”, „cum de a avut inima să facă asta?”, „cum poate sta departe şi cum poate să se comporte ca şi cum nu m-a cunoscut niciodată?”, „cum a putut iubirea ei să dispară atât de repede şi fără motiv?”

            Amintiri care mă lovesc pe nepregătite, declanşate în cele mai nepotrivite momente şi locuri, de aproape toate lucrurile care mă înconjoară şi cuvintele care sunt rostite în preajma mea.

            De la hainele pe care le port, prin casă sau afară, până la cuplurile pe care le văd ţinându-se de mână pe stradă.

            Lenjeria de pat galben-portocalie, unele străzi, fântâna arteziană, chestiile metalice de la mixer atunci când bat frişca, tricoul de la ArtMania pe care îl poartă câteodată sora mea, numele acelor oraşe spuse la ştiri (mai nou prea des, de când cu scandalurile politice), muzica populară din zonă pe care tata o ascultă câteodată şi care mă face să plec din cameră pentru a nu plânge în faţa lui. Berea Redd’s cu merişoare care le place mamei şi surorii mele, menţionarea întâmplătoare a vreunei formaţii pe care am văzut-o în concert acolo, aproape toate melodiile despre dragoste, chiar şi cele proaste difuzate la radio în magazine, sugestia inocentă a surorii mele de a-mi oferi să mănânc căpşune din mâna ei si culmea ridicolului, publicitatea la Grasa de Cotnari şi melodia populară incredibil de tâmpită despre ce se întâmplă când bei Cotnari cu o olteancă. Afişul cu „Sub aceeaşi stea” de la cinematograf, o imagine sau o povestire scurtă găsită întâmplător prin computer, crizantemele, chiar şi trandafirii roşii, picăturile pentru ochi pe care le pun de două ori pe zi.

            Amintiri care mă fac să-mi pierd controlul şi orice demnitate şi îmi umplu ochii de lacrimi de faţă cu alţii, de parcă nu mai sunt eu, ci o versiune slabă şi jalnică a mea. Ca atunci când sora mea m-a rugat să fac clătite americane şi i-am spus că nu voi mai face niciodată în viaţa mea, pentru că atunci a fost prima dată…Şi nicio frază lăsată în suspensie şi niciun glas frânt nu puteau acoperi sensul, înţelesul, durerea. Pentru că am oferit totul, totul şi în final a fost în zadar.

            Nu voi mai face niciodată ceva din quilling, nu voi vedea niciodată sezonul 2 din OITNB sau din Orphan Black şi nu voi revedea niciodată scene din Xena, în încercarea zadarnică de a fugi măcar de o parte din durere. Zadarnică nu pentru că visele cu ea oricum mă trezesc de multe ori noaptea, tulburată, speriată ori fericită, pentru ca realitatea să mă lovească apoi ca un pumn în faţă. Zadarnică pentru că de fapt eu sunt durerea şi dorul, le port în mine mereu şi de mine nu pot fugi decât atunci când dorm fără să visez.

            Şi nu ştiu cum să pun capăt acestui chin continuu, nu ştiu cum să-l îndur până când va deveni mai estompat. Deşi văd că nu se estompează deloc, singura schimbare e că la început era permanent ascuţit şi insuportabil, iar acum vine în valuri de intensităţi diferite. Nu se stinge, nu se îngroapă şi eu mă nărui din ce în ce mai mult sub apăsarea lui. Doar dacă mi-aş pierde mintea sau existenţa. Doar dacă.