Skip navigation

Tag Archives: suferinta

Nota: Numele personajelor principale sunt alese pe criteriul semnificatiei lor, nu din motive legate de sonoritate sau prefrinta proprie.

_____________________

            Dimineaţa de august era neaşteptat de răcoroasă, dar plăcută pentru o plimbare în parc. Plouase mult în ultimele zile, aleile se zvântaseră însă. Iarba şi copacii erau de un verde sănătos şi reconfortant. Mâna lui Victor era caldă. De fapt el era sursa ei de căldură. În mai multe sensuri decât cel fizic de acum. Gândul o făcu să zâmbească uşor, fără să-şi dea seama măcar, încântată, uimită de cât de fericită putea să fie lângă el. Aproape în mod inconştient îi strânse mâna mai cu putere, parcă pentru a-şi arăta recunoştinţa ori pentru a se asigura că totul este real.

            – S-a întâmplat ceva? Ai tăcut aşa, dintr-odată, spuse el întorcându-se spre ea fără a se opri din mers, cu o expresie de uşoară îngrijorare pe chip.

            – Mă gândeam doar…

            Îl privi şi zâmbi numai, fără să poată găsi cuvintele potrivite pentru a exprima gândurile care îi treceau prin minte şi sentimentele care îi încălzeau pieptul, spirale de emoţii care se învârteau, crescând, extinzându-se şi cuprinzând-o toată. Încetase de la un timp să se mai întrebe ce era asta, cum era posibil pentru ea să se simtă aşa, dacă era ceva obişnuit sau i se întâmpla doar ei, dacă visează sau e real. Nu se mai întreba, acceptase pur şi simplu noua stare pe care o avea în preajma lui şi de câte ori se gândea la el. O numea fericire uimită sau uimire fericită. Uneori îşi spunea că e ca un copil naiv şi prostuţ care ignoră partea grea şi serioasă a vieţii şi se bucură complet doar de lumea lui. Dar nu vedea ce poate fi rău în asta. Era ceva prea plăcut ca să-i strice frumuseţea aproape perfectă cu gândurile pesimiste. Ele se strecurau însă adeseori în mintea ei, mai ales când alte planuri ale vieţii o acaparau. Dar nu acum, când era cu el nu aveau puterea să o tulbure.

            – Nu-mi vei spune la ce te gândeai? întrebă Victor pe un ton amuzat, văzând că ea lăsase propoziţia suspendată.

            – La tine.

Chipul lui se lumină de o bucurie aproape copilărească.

Ei, dacă erau naivi şi prostuţi, măcar erau amândoi aşa.

            – Sper că erau gânduri plăcute.

Cecilia râse:

            – Speri? Credeam că se vede pe faţa mea.

            – Ai dreptate, se vede.

            – Parcă povesteai ceva, înainte să mă apuce pe mine introspecţia, spuse ea, căutând în memorie subiectul lăsat deschis, dar adunându-se cu greu.

            – Da, spuneam că sâmbătă au venit pe la mine câţiva prieteni, foşti colegi de facultate…

            – A, da. Te-am întrebat dacă erau şi colege şi dacă v-aţi distrat, dar ai evitat să răspunzi.

            – N-am evitat, se apără Victor. Am răspuns că am ascultat muzică, am băut bere şi am jucat table.

            – Şi câte colege erau?

            – Haide, eşti culmea!

            – Doar glumesc. Ar trebui să-ţi dai seama deja când glumesc şi când sunt cu adevărat geloasă.

Cecilia râse, complet relaxată. Uneori îi plăcea doar să-l necăjească.

            – De fapt mi-ar plăcea să vii şi tu o dată, să jucăm table împreună. Şi jocuri cu cărţi. E distractiv.

            – Nu ştiu să joc table, admise ea cu voce scăzută şi veselia îi dispăru brusc. Se simţea jenată să recunoască astfel de lucruri.

            – Serios? Chiar nu ştii? făcu el surprins, accentuându-i fără să ştie sentimentul acela de înstrăinare, de nepotrivire. In astfel de momente se simţea singură, izolată de „lumea normală”. Ratase atâtea lucruri pe care ceilalţi le ştiau şi făceau de obicei. Dacă el găsea asta ciudat, dacă o găsea pe ea ciudată şi nepotrivită, fără un loc în lumea lui?

            – O să te învăţ, zise el dintr-odată, categoric, cu o hotărâre aproape entuziastă.

Parcă îşi dăduse seama de nesiguranţa ei. Mâna lui o strânse mai puternic pe a ei, transmiţând căldură şi siguranţă.

            – O să te învăţ şi kings şi kemps, o să te învăţ atâtea lucruri şi o să ne distrăm împreună.

            – Simt că am ratat atâtea, şopti ea cu regret.

Victor se opri şi se întoarse spre ea, privind-o în ochi cu un amestec de afecţiune şi determinare.

            – Ştiu. Îmi pare rău. Vreau să schimb asta, vreau să te fac fericită.

            – Dar mă faci. Sunt fericită cu tine. Aş vrea să te pot face şi eu fericit.

            – N-am fost niciodată atât de fericit ca acum în viaţa mea.

Ea îi auzi emoţia din glas şi din nou se lăsă în voia fericirii uimite, plutind în lumina şi căldura privirii lui.

 ***

             În cameră pătrundea puţină lumină, filtrată prin draperiile groase care erau încă trase la fereastră deşi era aproape de prânz.

            Profitaseră de faptul că erau amândoi după-amiază la serviciu şi ca de obicei nu ţinuseră prea mult seama de alte responsabilităţi. Cecilia zâmbi uşor şi îşi întinse corpul sub pătură, atât de aproape de căldura corpului de lângă ea, dorindu-şi să poată lenevi mai mult, relaxându-se complet în acel paradis calm şi molatic, departe de lumea din afară. Aproape oftă când îşi dădu seama că trebuia să facă puţină ordine prin apartament înainte să plece. Da, realitatea te ajungea întotdeauna din urmă. Se ridică într-un cot sprijinindu-şi capul în mână pentru câteva clipe şi privi chipul lui Victor, relaxat în pacea somnului. Aţipise, ca de obicei după. Zâmbetul ei se lărgi, mai degrabă plin de afecţiune decât de amuzament. Îşi simţi pieptul umplându-se de căldură odată cu aerul inspirat. Ar fi vrut să îl sărute, dar se temea să nu-l trezească. Se dezlipi cu greu de lângă el, oftând uşor şi se duse în bucătărie unde o aşteptau vasele nespălate. Efectul unei seri iresponsabile. Pe care n-o regreta câtuşi de puţin.

            Mai târziu când Victor se trezi o găsi gata îmbrăcată în hainele de stradă, stând în faţa laptopului. Îi cuprinse umerii cu braţele şi aplecându-se peste spătarul scaunului îi sărută obrazul.

            – Am zis să-mi verific mailul înainte să plec şi ca de obicei m-am întins, explică ea.

            – De ce nu m-ai trezit mai devreme?

            – Ştii că n-am inima să fac asta. Întotdeauna aştept până în ultima clipă. Mai e destul timp să te pregăteşti.

            Concentrată încă asupra ecranului, nu-i observă zâmbetul afectuos. Deodată îl întrebă, pe un ton care se voia relaxat dar trăda o uşoară îngrijorare:

            – Dacă peste cinci ani te vei întâlni cu cineva care te va întreba de mine, îţi vei mai aminti cine sunt?

            Victor se îndepărtase deja câţiva paşi îndreptându-se spre baie, dar se întoarse spre ea, surprins.

            – Cum poţi să fii aşa prostuţă? Bineînţeles că îmi voi aminti de tine! De fapt vei fi acolo, mă vei aştepta acasă.

            Umbra de îndoială din mintea ei se risipi imediat, alungată de cuvintele lui şi de tonul lui categoric. Nu numai ca nu o va uita. El o vroia în viaţa lui peste atâţia ani. Cât de minunat era asta!

            Parcă pentru a-şi întări afirmaţia anterioară, Victor se întoarse lângă ea şi o îmbrăţişă strâns.

            – Te iubesc atât de mult! îi spuse.

            – Şi eu te iubesc, şopti ea cu glasul întretăiat de emoţie, nevenindu-i să creadă cât de fericită o făceau două cuvinte atât de simple.

 ***

             Aveau atât de rar ocazia să ia cina împreună încât starea de bună dispoziţie e Ceciliei nu se schimbase în cursul mesei nici atunci când Victor începuse să povestească ce făcuse în week-end când îşi vizitase părinţii. Uneori astfel de momente o făceau să se gândească la faptul că ei n-o vor accepta niciodată şi asta făcea viitorul cel puţin dificil, chiar dacă Victor o asigura mereu că o doreşte lângă el pentru mulţi ani de atunci înainte. Acum însă alungă repede acest gând, mulţumită că erau împreună la masă şi aveau să petreacă o altă seară împreună.

            Dar după ce terminase de povestit noutăţile de acasă, el devenise neobişnuit de tăcut. Asta o alertase, făcând-o să se teamă de vreo veste proastă, dar mai ales să se îngrijoreze pentru el. Ar fi vrut să-l vadă zâmbind din nou.

            – E ceva ce te preocupă, nu-i aşa? S-a întâmplat ceva? întrebă în cele din urmă, cu un sentiment vag de panică ce îi răzbătea şi în glas.

            – Nu. Da. De fapt depinde cum priveşti lucrurile.

Victor îşi puse farfuria de o parte şi o privi serios, muşcându-şi nervos buzele.

            – Ţi-am spus că m-a chemat directorul general la el, nu?

            – Mhm…, făcu Cecilia, de acum chiar aşteptându-se la o veste proastă şi nederanjându-se să articuleze un „da”.

            – Vor să deschidă un alt magazin de desfacere în străinătate. În Viena. E un pas important şi destul de riscant pentru firmă…vor să mă ocup eu de asta. Să organizez şi să conduc totul acolo.

Ea tăcea, înregistrând cu greu posibilele implicaţii.

            – Adică să mă duc acolo, cel puţin pentru un an, spuse el în sfârşit, serios şi grav.

            Asta însemna că o va părăsi? Asta încerca să-i spună de fapt? Cecilia avea senzaţia că timpul se oprise în loc pentru ea. Se temea că vor începe să-i tremure mâinile, aşa că şi le ascunse în poală, strângând cu putere degetele mâinii stângi cu dreapta, în încercarea de a rămâne conectată la realitate şi a nu se pierde în disperare. Tăcerea părea că se materializase într-un aer sufocant care îi apăsa pieptul. Ştia că e o oportunitate importantă pentru Victor, un pas înainte în carieră. Nu trebuia să rateze asta, nu îşi dorea aşa ceva. Doar că asta însemna că o va părăsi. Numai gândul că acest lucru se va întâmpla o paraliza şi arunca o beznă cumplită peste tot ceea ce îşi imaginase despre viitor.

            El părea că îi aşteaptă reacţia, aşa că îşi adună toată puterea interioară pentru a-i răspunde:

            – Ştiu că e o responsabilitate mare, dar e o promovare. Nu poţi rata ocazia asta, de fapt e minunat că s-a ivit. Te vei duce, nu-i aşa?

            Aproape că se simţea ipocrită, cu acel jumătate de zâmbet pe buze, încurajându-l să plece când de fapt îşi simţea inima zdrobită în mii de bucăţele. Dar chiar se bucura că el are ocazia să facă ceva important în viaţă, să meargă în altă ţară şi să aibă un viitor mai bun, mai mulţi bani.

            – Încă nu am dat un răspuns, dar sigur că nu vreau să ratez şansa asta, zise el şi se relaxă dintr-odată după ce îi auzi părerea. Acum zâmbea, arătând de fapt cât de entuziasmat era de perspectivă.

            – Sigur, spuse Cecilia cu o voce care până şi ei îi sună stinsă. Înţeleg, asta e.

            – Ştiu că va fi mai greu pentru noi, continuă Victor, ne vom vedea foarte rar, dar sunt destule mijloace de comunicare acum. Va trebui să-ţi iei webcam, nu voi putea sta acolo fără să te văd, vreau să ne vedem unul pe celălalt când vorbim.

            Deja începuse să se animeze şi să zâmbească mai larg, făcându-şi planuri pentru viitor. Cecilia îl privea confuză, aproape neînţelegând.

            – Vrei să spui că nu ne vom despărţi? întrebă ea până la urmă, privindu-l nedumerită.

            – Sigur că nu ne vom despărţi! Nu voi renunţa la tine! exclamă Victor categoric. Cum de ai crezut asta? Nu vrei să lupţi pentru noi? Te iubesc, sunt fericit lângă tine. Ne va fi greu, dar vom face cumva şi va fi bine.

            Cuvintele lui categorice rostite după ce fusese aproape convinsă că va renunţa la ea pentru viitorul lui aveau un efect mult mai puternic decât dacă n-ar fi existat teama ei iniţială. Aproape îi dădură lacrimile de fericire. El nu vroia să renunţe la ea.

            Victor îi întinse mâna peste masă şi înţelegându-i gestul ea îşi întinse de asemenea mâna, atingerea lui făcându-i inima să tresalte. Era ca o ieşire dintr-un întuneric plin de spaimă în lumina caldă, vie şi plăcută a primăverii. Asta însemna să simţi că trăieşti.

            – Poţi să aprofundezi germana şi să vii li tu acolo. Îţi găseşti ceva de lucru, ne putem muta acolo dacă ne va plăcea, să putem fi împreună.

            Victor deja îşi construia vise pentru viitor. Pentru viitorul lor. Împreună.

            Cecilia ar fi vrut să-i spună că era puţin probabil să se întâmple aşa, să îl poată urma, că va fi greu sau chiar imposibil. În schimb pesimismul ei obişnuit se dizolvase în fericirea asigurării lui că nu va renunţa la ea şi că îşi doreşte un viitor pentru ei doi. Dacă el visa asta, îşi dorea asta şi era dispus să încerce, cine era ea să îl oprească, cu temeri şi cu nesiguranţa firii ei?

 ***

             Pe măsură ce se apropia timpul ca Victor să plece, relaţia lor devenea din ce în ce mai apropiată şi mai profundă. Se certau câteodată destul de rău din motive pe care mai târziu le găseau stupide, de obicei înţelegerea greşită a unor exprimări şi intenţii sau opiniile diferite în anumite privinţe. Împăcările erau pline de bucurie şi reafirmarea iubirii.

            Dar de fiecare dată când se gândea mai mult la asta, Cecilia începea să se teamă de schimbările pe care viitorul apropiat le putea aduce în viaţa lor. A ţinut aceste gânduri numai pentru ea, însă într-o zi n-a mai rezistat şi le-a exprimat faţă de prietena ei Silvia:

            – Se va duce într-o ţară mai civilizată, într-un mediu mai elevat şi va cunoaşte persoane noi, realizate. Mi-e teamă că se va îndepărta de mine, va intra într-o lume în care eu nu pot accede şi atunci eu voi conta din ce în ce mai puţin. Dar nu-i pot spune toate astea, va crede că nu am încredere în el şi se va supăra.

            Cecilia îşi amintea reacţia lui din trecut când îi spusese despre nesiguranţa ei şi când îl lăsase să-i vadă temerile legate de viitorul lor. Atunci Victor se enervase destul de rău, pentru el îndoielile ei însemnau că nu are încredere în el şi că ea consideră iubirea lui pentru ea superficială. Era destul de greu să-i explice că încrederea ei în el era deplină, ştia că el o iubeşte, dar mai ştia şi faptul că el poate găsi pe cineva mai bun. Neîncrederea ei era legată de propria persoană, nu de iubirea lui pentru ea.

            Silvia i-a dat un răspuns surprinzător, dar care a liniştit-o:

            – Nu îl împovăra cu grijile astea. Lasă-l să se preocupe să găsească o soluţie ca să rămâneţi împreună.

            Dacă Victor căuta într-adevăr căi pentru ca ei să rămână împreună în ciuda tuturor dificultăţilor, atunci temerile ei erau prosteşti şi trebuiau suprimate. S-a simţit vinovată pentru că le avea şi le-a îngropat adânc în memorie. El o iubea, i-o arătase de nenumărate ori şi o asemenea iubire ca a lor nu putea să dispară.

            Când Victor a trebuit să plece în Austria pentru câteva zile pentru a face primele pregătiri, s-au despărţit cu lacrimi în ochi. Cecilia îşi spunea puţin mai târziu că despărţirea aceea semănase pre mult cu o scena de film, dar de fapt nu o deranja felul în care sentimentele îi făceau să se comporte îl iubea atât de mult pentru sensibilitatea lui. În braţele lui se simţea în siguranţă şi un simplu „te iubesc” rostit de el deschidea pentru ea o lume de bucurie aproape ireală. Şi ce dacă părea prea frumos pentru a fi adevărat? Chiar era adevărat, în inima ei simţea asta şi vedea asta ori de câte ori se uita în ochii lui.

            Victor avea să se întoarcă peste două zile. Plănuiseră un week-end la munte peste câteva săptămâni şi ea abia aştepta să poată fi singură cu el departe de lume. Cecilia trecea prin monotonia de zi cu zi privind înainte spre clipa în care îl va revedea.

            În acea vineri s-a întors acasă plină de optimism, aşteptând mesajul prin care el să o anunţe că revenise în ţară şi se vor vedea curând. A văzut mesajul lui când şi-a verificat contul de facebook:

            „M-am gândit mult la asta şi am hotărât să ne despărţim. Nu vreau să-mi risc viitorul pentru tine. Voi rămâne în Viena. Te iubesc. Sper să fii fericită.”

            A citit cuvintele de nenumărate ori, încercând să înţeleagă, dar camera se învârtea cu ea. Nici nu şi-a dat seama că mâinile îi tremurau şi lacrimile îi curgeau pe faţă continuu. Mai târziu s-a aşezat pe jos şi s-a chircit cu genunchii la piept, plângând u disperare, cu suspine, cu sunete inumane care îi ieşeau necontrolat din piept. De ce? Cum era posibil? De ce o făcuse să creadă că va rămâne cu ea? De ce o părăsea acum, după ce o convinsese că vor găsi soluţii pentru ei? Întrebările i se învârteau necontenit prin mintea tulburată, în timp ce lumea întreagă îşi pierduse orice sens pentru ea.

 ***

             Victor se întoarse acasă aproape la unu noaptea. Firma îi închiriase pentru şase luni un apartament de două camere, utilat cu tot ce-i trebuia, cochet şi frumos aranjat pe Stuwerstrasse. Se aşeză în fotoliu să-şi mai odihnească picioarele. Dansase toată seara şi era obosit, dar măcar avea o stare de optimism şi entuziasm care îi dădea energie. Fusese ocupat câteva săptămâni continuu, dar colectivul cu care lucra era fantastic. Erau toţi tineri şi entuziaşti, implicaţi şi dedicaţi proiectului. Plus că erau amuzanţi. Vreo două fete arătau incredibil. În seara asta îşi permiseseră o pauză de distracţie, cu muzică, dans şi băutură acasă la unul din băieţi şi cu ocazia asta le cunoscuse şi latura extra-serviciu. Fusese norocos să obţină poziţia asta, mulţi ar fi vrut-o, dar el reuşise. Se simţea tânăr, puternic şi dornic de a cunoaşte lumea. Dacă va lucra bine anul acesta, va avea ocazia să-şi împlinească multe vise. Zâmbi încântat şi se duse să-şi ia o bere din frigider. Nu băuse prea mult la petrecere, era totuşi şeful şi nu vroia să facă o impresie proastă. Probabil acum ar fi trebuit să se culce, dar a doua zi era sâmbătă şi oricum se simţea plin de energie, dacă nu în ceea ce privea picioarele, în spirit cu siguranţă era.

            Nu-i plăcea să se simtă singur în apartament, aşa că deschise laptopul să-şi verifice mesajele şi ultimele ştiri. În mod surprinzător, Amalia era încă online. Nu vorbise cu sora lui de două săptămâni şi în sinea lui putea recunoaşte că îi ducea dorul. Îi scrise că vrea să vorbească dacă are timp şi peste zece minute aveau deja legătura vizuală şi audio prin webcam.

            – Ce e cu tine pe net la ora asta? întrebă Victor, mai mult curios decât supărat.

Amalia rareori stătea trează până noaptea târziu.

            – O, cred că deja începi să capeţi accent străin, glumi sora lui. Adevărul e că speram să întri, mi-era dor de tine. Acum să nu ţi-o iei în cap.

            Lui Victor nu-i plăcea viteza redusă a netului, din cauza ei imaginea era puţin în urma sunetului, dar n-avea decât să se obişnuiască cu nesincronizarea.

            – OK, stai liniştită, n-o să cred că mă iubeşti sau ceva de genul. Ce mai faci? Cum mai e viaţa pe acolo?

            – Ce să zic? Nimic nou sub soare. De fapt ar fi ceva, sper să-mi iau concediu curând şi să ajung până la mare câteva zile.

            – Cu George?

            – Cu George, confirmă Amalia şi râse scurt, amuzată de tonul lui glumeţ.

            – Cât de curând o să vă mutaţi împreună?

            – O, pentru asta mai are de lucru.

            – Voi fetele sunteţi nemiloase.

            – Absolut. Tu ce faci pe acolo? Numai muncă şi nicio distracţie?

            – Nu chiar. Acum am venit de la o mică petrecere.

            Conversaţia continuă pe acelaşi ton vesel mai mult timp, până când Amalia începu să caşte, ajunsă din urmă de oboseală.

            – Vezi, nu eşti obişnuită cu orele astea, îţi place să te culci cu găinile, observă Victor, neputând rata ocazia de a se distra puţin pe seama ei.

            –  Ha ha ha, ce amuzant eşti! Dar ai dreptate, trebuie să închid. Înainte de asta însă…

            Amalia ezită şi faţa îi deveni mai gravă. Inspiră adânc. Ştia că se aventurează pe un tărâm periculos.

            – Victor, ce s-a întâmplat de fapt între tine şi Cecilia? Credeam că o iubeşti.

            Orice urmă de veselie dispăru brusc de pe faţa lui, însă ceea ce rămase nu era tristeţe, ci ceva care semăna mai degrabă cu furia. Trăsăturile feţei i se înăspriseră, împietrite într-o expresie rece şi defensivă.

            – E un subiect închis, nu vreau să vorbesc despre asta, spuse el măsurat, dar categoric.

            – Îmi dau seama că nu e treaba mea, dar ea e terminată. N-am văzut-o niciodată aşa…

            – Amalia, ajunge, o întrerupse el aspru.

            – Ai putea să-i spui măcar ceva…merită măcar o explicaţie, puteţi încerca să…

            – Uite ce e! i-o tăie el scurt. Nu datorez nimănui nimic. Sunt liber să aleg ce vreau în viaţă, fără să dau cuiva explicaţii.

            – Dar Victor, nici n-ai idee cum e, mi-e teamă să nu facă vreo prostie…

            – Nu mai suntem împreună, nu mai e treaba mea ce face şi cum îşi rezolvă problemele. E treaba ei. Crede-mă, am lucruri mai importante de făcut decât să-mi bat capul cu aşa ceva. Dacă vrei să vorbim despre altceva, bine. Dacă nu, voi închide chiar acum.

            Tonul lui devenise mai mult decât hotărât, era rece şi tăios. Amalia renunţă în sfârşit la subiect şi îşi urară noapte bună scurt şi cumva tensionat.

            Victor era de-a dreptul enervat că i se stricase buna dispoziţie. Se săturase de asta. Tot ce vroia era să trăiască liniştit şi să se bucure de viaţă. Când se gândea la Cecilia se simţea rău. Atâtea amintiri neplăcute! Fusese nevoit să-şi schimbe până şi numărul de telefon ca să evite cine ştie ce scenă. De fapt era dezamăgit. O iubise atât de mult avusese încredere în ea şi uite cum se comporta acum. Credea că şi ea îl iubise, dar se pare că fusese naiv şi se înşelase. Dacă iubeşti pe cineva, vrei să fie fericit, nu-i aşa? Îl laşi să-şi vadă de viaţa lui şi să fie fericit. Dar ea nu era capabilă să înţeleagă şi să renunţe. Ce treabă avea el cu felul în care reacţiona ea? O făcea din cauza neîncrederii în ea, oricum, nu din cauza lui, era o chestie egoistă. Fata aia trebuia să-şi rezolve singură problemele.

Dar n-avea de gând însă să-şi strice noaptea gândindu-se la asta. Derulă pagina de facebook în cătare de ceva amuzant sau care să-l readucă în starea de relaxare de mai înainte. După câteva minute în care mai întâi zâmbi, apoi râse de-a dreptul citind unele postări, un mic articol îi atrase atenţia. Era despre animalele de la grădina zoologică din oraşul lui natal. Se dezvăluiau condiţiile mizere în care erau ţinute, spaţii prea mici, cuşti pline de excremente care erau curăţate cine ştie la cât timp. Erau nehrănite şi chinuite acolo. Câteva poze cu un lup pricăjit şi doi lei cărora li se vedeau coastele de slabi ce erau îl impresionară profund. Bietele animale, ce vină aveau ele de trebuia să sufere atât? I se făcu atâta milă de ele. Oamenii de acolo erau nişte brute fără suflet. Era deopotrivă mişcat de starea animalelor şi indignat de nepăsarea oamenilor. Uită de ora târzie şi de oboseală şi imediat începu să tasteze, exprimându-şi părerea şi propunând o campanie de mobilizare a celor de pe facebook pentru a atrage atenţia autorităţilor locale şi a schimba ceva pentru acele animale. Nu era normal să stea cu braţele încrucişate, tolerând asemenea nepăsare şi cruzime.

***

             Cecilia se trezi din somn speriată şi confuză. Pentru câteva clipe nu ştia unde se află şi ce e real. Impresia lăsată de vis era atât de puternică încât părea că trăise cu adevărat acele momente. Putea să simtă încă atingerea moale şi incredibil de plăcută pe buze. Apoi realitatea o lovi brusc, nemilos, tăindu-i respiraţia. Era în camera ei, întinsă în pat şi Victor ieşise demult din viaţa ei. Era singură aici. Luptă din răsputeri să nu plângă iar. Aţipise după ce venise de la serviciu şi mâncase ceva în fugă. După o altă noapte nedormită, nu era de mirare.

            Se ridică fără chef, fără să-şi dorească asta. Dar trebuia să-şi facă baie şi să se întâlnească cu o colegă în oraş. Îi promisese, într-un moment de slăbiciune, dar era foarte tentată să o sune şi să mintă că apăruse ceva care o împiedica să se ducă. Socializarea, chiar şi cea minimă, îi cerea un efort prea mare acum, era un chin permanent de a părea normală. Nu putea să şteargă totul cu buretele, nici să se prefacă. Nu putea să pretindă că se simte bine, când tot ce îşi dorea era să doarmă şi să nu mai simtă nimic. Dacă lăsa gândurile să se desfăşoare iar, întrebările fără răspuns aveau s-o înnebunească.

            Deschise televizorul, căutând un film sau un documentar care să-i distragă atenţia măcar pentru câteva minute. Butonă telecomanda, trecu de vreo două ori peste toate canalele şi se opri în cele din urmă la un film necunoscut care începuse probabil demult. Părea interesant, o tipă blondă acuzată pe nedrept de crimă se străduia să evite poliţia şi să-şi dovedească nevinovăţia. Se implică în poveste până când filmul ajunse la o scenă romantică. Întoarse privirea de la scena sărutului, dar când văzu că se tot prelungeşte, nu mai rezistă şi închise televizorul. Atât de rău ajunsese încât nu mai putea nici să vadă un film fără să facă asocieri absurde cu trecutul.

            Iritată, supărată pe propria persoană, îşi aruncă hainele de pe ea şi intră în baie. Lăsă apa să curgă la duş până când ajunse la o temperatură potrivită şi se mai relaxă gândindu-se la senzaţia plăcută pe care o va avea sub jetul fierbinte.

            Într-adevăr era plăcut şi gândurile se opriră pentru un timp. În timp ce îşi spăla părul, masându-şi scalpul cu şamponul uşor mentolat şi răcoritor, se gândi ce film ar trebui să vadă în seara asta înainte să adoarmă. Trebuia să mai cumpere nişte cărţi, eventual vreun thriller poliţist.

            Când termină de spălat pe cap, îşi dădu părul la o parte de pe faţă şi lăsă apa să curgă peste umeri si piept. Şi dintr-odată se întâmplă iar, aceeaşi nebunie de neînţeles care o chinuia repetat de luni de zile. Îşi aminti un alt timp şi un alt duş, dar atunci nu fusese singură. Îşi aminti apoi mesajele pe care şi le trimiteau când făceau baie. Şi lacrimile începură să curgă, amestecându-se cu picăturile care i se scurgeau din păr. Cum de putuse să facă asta? De ce? De ce o convinsese că nu va renunţa la ea? Cum putea să o ignore pur şi simplu acum? Îi era atât de dor de el! Nu-l va mai vedea niciodată. Nu vor mai vorbi niciodată. El plecase pur şi simplu, ca şi cum ea nu însemnase nimic pentru el. Nimic. Oare fusese un vis? Oare fusese totul o minciună? Nu, nu, el nu o minţise, el nu era aşa. Şi totuşi îi spusese că nu poate renunţa la ea şi uite că putea. Cum de avea atâta cruzime să-i facă asta? Nici nu realiză când scăpase duşul din mână, lăsând apa să curgă fără rost şi se chircise pe jos, rezemată de faianţa rece, plângând în hohote, murmurând disperată, iar şi iar, ca o nebună „de ce? de ce?”. Nu mai era conştientă de locul unde se afla sau de ceea ce trebuia să facă, de realitatea din jurul ei, era înghiţită de întuneric şi disperare, simţea numai durere, în aşa măsură încât simţea că ea însăşi devenise durere. „Nu mai pot, ajunge, ajunge” scânci ca un animal rănit, suspinând, dar nimeni nu o auzea.

 ***

             Dezbaterea iscată pe neaşteptate era o provocare care îi făcea plăcere lui Victor. Îi trezea spiritul competitiv şi dorinţa de a dezvolta acele idei după care îşi trăia viaţa şi care i se păreau cele mai fireşti şi mai potrivite pentru binele tuturor.

            Sărbătoreau depăşirea target-ului de vânzări pentru primul trimestru şi de data asta închiriaseră pentru o seară un mic local. Muzica era liniştită, atmosfera destinsă, potrivită pentru discuţii amicale.

            Totul începuse cu ştirea că un parlamentar român încercase iar să legalizeze parteneriatele civile între persoanele de acelaşi sex. Eşuând, bineînţeles şi dând ocazia unor moralişti şi feţe bisericeşti să-şi exprime oroarea şi indignarea. Majoritatea colegilor lui Victor erau deschişi la minte şi de părere că oamenii sunt liberi să fie cu cine îşi doresc. Vreo câţiva erau un pic reticenţi, dar nu se opuneau pe faţă ideii. Din vorbă în vorbă ajunseseră la discuţia despre moralitate şi libertate, unde se afla linia de demarcaţie dintre libertatea de a acţiona în interes propriu şi regulile sociale sau morale. Victor observă cu vreo doi colegi erau mai stricţi, opunându-se destul de vehement când se adusese în discuţie eutanasia în cazul pacienţilor cu boli în faze terminale. În cele din urmă se abordase aspectul mai sensibil legat de urmărirea interesului propriu în detrimentul intereselor celor apropiaţi. Victor era deranjat de părerea unei colege cum că ar trebui să fii atent în primul rând la felul în care acţiunile tale îi afectează pe cei din jur, dar şi a altora care spuneau că poţi să faci ce vrei ca să te simţi bine, ceilalţi nu au decât să se adapteze.

            – Sigur că echilibrul este greu de găsit şi păstrat, interveni el în discuţie, calm dar hotărât. Dar nu cred că e normal să-ţi îngrădeşti libertatea şi să fii nefericit doar ca să-i faci fericiţi pe alţii. La fel cum nu e bine să fii crud şi nepăsător doar ca să-ţi urmăreşti interesele. Cred că trebuie să acţionăm cu blândeţe, generozitate şi bunătate atât cât se poate.

            Îi privi pe ceilalţi pentru câteva clipe şi adăugă, senin şi împăcat cu sine:

            – Eu îmi trăiesc viaţa după un principiu care mi se pare cel mai corect. Eşti liber să faci tot ce îţi doreşti atâta timp cât nu îi răneşti pe ceilalţi.

sfârşit

Anunțuri

ALCOOL

Zăpada de azi
– o bucurie rece care nu m-atinge
e doar o altă formă
a dorului de ce ar fi putut să fie.
Mă otrăvesc cu alcool
minţind în dreapta şi-n stânga
cum că sunt bine.
O-ntindere neagră, pustie
e tot ce rămâne pentru mine
din tot ce există.
Sunt o conştiinţă zdrobită
care s-a pierdut pe sine,
o umbră nebună şi tristă.
Demult m-am deşertat,
m-am risipit în tine,
dar tu nici nu exişti,
n-ai existat niciodată;
te-am plăsmuit din cuvintele cuiva
care îţi poartă numele
şi din vis.
Te-am iubit cu toată fiinţa,
cu toată puterea, aprins.
Ca un foc dezlănţuit, nebunesc.
Tu nu exişti, n-ai existat niciodată,
dar eu şi azi şi în veci te iubesc.
Ea şi-a luat cuvintele înapoi
şi azi îi este silă de mine.
Iadul m-a cuprins apoi
şi nu pot să ies,
cu alcool mă otrăvesc;
poate se va-ntâmpla o minune
şi-am să dispar.
Liberă are să fie atunci
iar eu voi afla că a fost doar un coşmar.
Dar minuni din acestea nu sunt.
Voi sângera până mor,
rătăcind pe pământ
cu mintea-necată-n alcool.

(luni 27 decembrie 2010)

Cu mâinile-ngropate-n smoala nopţii reci
şi mintea-nvăluită-n ceaţa deasă a cuvintelor vechi
pe chipul meu împietrit aplecat spre trecut
lacrimile se preling încet, nesfârşit, neştiut.
Cum ar putea un zâmbet real să se nască
din adâncul căderii, când tu eşti atât de departe?
Uneori cred că ochii mei au fost orbiţi de lumină
şi au văzut doar un contur mincinos,
nu miezul uscat, găunos;
dar inima îmi sângerează a protest:
ceva a fost real dar prea frumos ca să dureze,
crede ea, biata făptură, veşnic fermecată
– oferită în dar şi-n ţărână-aruncată.
Alteori cred că ai murit.
Ai ucis în tine orice substanţă, orice lumină
şi-a rămas un miez de fier greu
ce se roteşte doar în jurul său
căutând o inimă care să-l încapă
după ce pe a mea a scuipat-o, cu silă, departe.
În întuneric am şezut şi am plâns
nesfârşit
aducându-mi aminte.
Cum aş putea să te uit
când pecetea ta mi-a schimbat sufletul pentru totdeauna?
Cu degete-nmuiate în smoală
zgârii pe ziduri cuvinte strâmbe şi grele
ca lacrimile disperării mele.
Cum aş putea să te mai găsesc vreodată
când singură ai ucis în tine lumina?
Cum aş putea să mă ridic şi să ies
din noaptea mea nesfârşită,
când m-ai doborât atât de uşor
şi atât de adânc?
______________________________________________

Când îşi pierdeau copacii frunzişu-ngălbenit
atunci m-ai despuiat şi tu de speranţă
am rămas un lemn strâmb între pământ şi cer
cu crengile întinse a stupefacţie şi implorare.
Apoi a venit iarna, dar nu aşa cum o aşteptam.
Tu ai împlântat cuţitul până la plăsele
pic, pic, zăpada a-nceput să se-nroşească sub mine
te-ai întors, perfect liniştită şi ai plecat.
Oare n-ai observat nimic, sau ai văzut dar nu ţi-a păsat?
Eşti atât de departe acum încât nu te mai văd
decât ca pe un punct la orizont
stau în câmp deschis şi deasupra mea se rotesc vulturii
pic, pic, durerea iradiază în fiecare celulă
viaţa se scurge prea încet.